Nicolae Bulat: „SATUL DIN LUNCĂ”

0
704

Cred că cei ce locuiesc în câmpie au o invidie faţă de noi cei ce locuim printre colinele Moldovei sau precum noi în Lunca Nistrului. Şi de ce nu? De câte ori ridic colinele Nistrului în faţa ochilor mi se deschid nişte privelişti de o rară frumuseţe. Dar oare ce poate fi mai frumos decât Lunca Nistrului unde ne-am născut?! Pentru mine întotdeauna aceasta a avut şi are o semnificaţie deosebită. Satul meu de baştină este aşezat de veci în pitoreasca Luncă a Nistrului, loc atât de frumos şi plin de potolire sufletească precum rar găseşti în această viaţă zbuciumată.

Cureşniţa adică cei Cu Râşniţa. Cu toate că Gheorghe Ghibănescu presupune că denumirea acestui sat de mazâli şi răzăşi îşi trage numele de la cuvântul slav кура, în română – găină, noi credem că numele nostru se trage de la morile plutitoare pe Nistru. Cu adevărat ele au fost mult mai multe decât prin alte părţi. La 1994, făcând investigaţii morăritului la Cureşniţa am identificat mai multe mori care au aparţinut pământenilor mei. Una din cele mai vechi mori de apă, de care îşi amintesc sătenii mei, aparţinea acum o sută de ani lui Costache a lui Niţă şi era plasată pe pârâul ce curge la marginea satului dinspre Holoşniţa (vechea denumire – Volovcinţî). Tot cu ajutorul sătenilor am atestat zece mori plutitore pe Nistru care i-au avut ca posesori pe: 1. Petraşevschi Avram (moştenitor – feciorul Ion, fostul meu profesor de ştiinţe exacte); 2. Bursacovschi Vasile Timofei; 3. Bursacovschi Alexei Timofei; 4. Revenco Gheorghe (moştenitor – fratele său Ilie); 5. Revenco Vasile; 6. Bulat Alexandru; 7. Bulat Alexei Iacob; 8. Bulat Nicolae Filip ( bunicul meu), care era părtaş cu Bulat Isidor, Revenco Vasile (moştenitor – feciorul Grigorie) şi Pascari Foca; 9. Bulat Climentii Filip (fratele bunelului meu) şi Revenco Isai Ion; 10. Tomac Gavril Filip. Din rândul acestor vestite familii de morari s-a ridicat în acele vremuri cunoscutul meşter morar Mihail Ion Revenco, care a construit mai multe mori plutitoare prin Lunca Nistrului. Nu insistăm că vechiul nume Cureşniţa îşi trage obârşia din Cu râşniţa, dar nu este şi nici nu a mai fost un aşa sat bogat cu mori plutitoare, precum satul meu din luncă. Şi totuşi, cunoscutul jurnalist, cercetător şi scriitor Vasile Trofăilă care a scris foarte mult despre ţinutul Soroca susţine că „denumirea satului Cureşniţa provine, mai exact, de la termenul slav cureşnea, care înseamnă „afumătoare”, putea fi de carne sau de fructe. Dar se vede că era o afumătoare nu prea mare, căci toponimul este format cu ajutorul sufixului diminutiv –iţă (cureşnea +iţă = cureşniţa) (V. Trofăilă. Raionul Soroca, Ch., 2006, p.170).

Satul meu din Lunca Nistrului este destul de vechi. Prima lui menţiune vine de la 3 ianuarie 1588, când domnitorul Petru Şchiopul dăruieşte lui Şeptelici armaşul o selişte La Fântâna Caplei, loc pe moşia răzăşească Cureşniţa. Această bucată de moşie nu a căzut de undeva din pod punga armaşului Şeptelici, a fost o danie a domnitorului din contul moşiei Cureşniţa,pentru războaiele duse de armaş contra cazacilor:

„…şi s-a fost ridicat un tălhar din ţara Leşească, şi a venit cu acei tălhari cazaci asupra Domniei mele; iar dânsul – Şeptelici – foarte s-a nevoit cu slujba pentru domnia mea şi pentru ţara domniei mele, şi cu ajutorul lui Dumnezeu am răpus pe acel lotru, care năvălise asupra domniei mele şi asupra ţării domniei mele” (Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, I 1, 177). Armaşul Şeptelici a mai dat şi alt ajutor în natură – „patru cai buni telegari, iar peste tot 15000 aspri.” Pentru binele făcut Petru Şchiopul a rânduit să i se aleagă acestui armaş loc în pustie (!?) în apropierea Sorocii şi anume între Şolceni şi Cosăceuţi, pentru sat, heleşteu şi mori. Iată aşa s-au pomenit strămoşii mei cu furt de moşie, ziua în amiaza mare. De sigur că între răzeşii şi mazilii din Cureşniţa şi stăpânii Şeptilicenilor s-a iscat un conflict de sute de ani. La 1837 aceste două sate megieşe erau în pricină.

Cum de a izbutit acest Şeptelici să-şi facă într-un timp foarte scurt un sat pe moşia Cureşniţei? Răspunsul îl găsim în cercetarea făcută de pârcălabul Ştefan şi boierul Rugină, omul marelui vornic Grigore Ureche, trimis special cu această ocazie de la Iaşi la Soroca.

„Dat-au sama oamenii, scria la 10 septembrie 1646 de la Ţepilova pârcălabul Ştefan marelui vornic Ureche, că mai bătrân sat este Cureşniţa, pi când au descălicat Şeptilicenii s-a pustiit Cureşniţa.” Şi a mai fost pustie Cureşniţa şi după înfiinţarea Şeptilicenilor. Mai spuneau bătrânii satului Cureşniţa că s-a pustiit satul din cauza „răului acelui Şeptelici, căci a fost rău”. Totodată s-a dovedit că Şeptilicenii n-au venit pe moşia domnească a Sorocii, ci a Cureşniţei. Între Soroca şi Cureşniţa nu mai erau locuri în pustie pentru a înfiinţa un nou sat. Întrând în posesia noii moşii armaşul Şeptelici i-a silit pe unii din Cureşniţa să-şi mute casele cu tot agarlâcul lor pe moşia nou formată. Acest Şeptelici „om rău şi făcător de rele”, în loc să aducă ruşi, sârbi sau greci pentru înfiinţarea satului cu eleşteu şi moară, i-a adus pe cei din Cureşniţa. Odată înființat, la numai cinci luni, satul este vândut lui Andreica Corcodel hatmanul. Un sat croit numai în cinci luni şi vândut, curată nebunie(!).

La 1588, Cureşniţa era un sat vechi de mazili și răzeşi, plugari şi buni străjeri ai ţării. Înfipţi adânc cu picioarele în culmele Nistrului, răsplătiţi de bătrânul voievod Ştefan (şi de ce nu?) cu o moşie ce se aşternea de la apa Nistrului până la Pârâul Bolata, megieşă cu Cosăceuţii şi Volovcinţa (Holoşniţa de astăzi) a căminarului Ioniţă Başotă.

Dacă cutreieri aceste locuri cu mintea în trecut, – scria cândva cunoscutul scriitor Dumitru Iov despre aşezările româneşti de la Vadul lui Raşcu în sus, îmbrăţişând ţinuturile Sorocii şi Hotinului, – ţi-i parcă sfială să calci ştiind că sub fiecare pas putrezeşte un os străbun al strămoşilor care n-au cunoscut odihna, care aţipeau cu paloşul la cingătoare şi piciorul în scară gata de jertfă, pentru a lăsa urmaşilor hotarele între care neamul românesc să dăinuiască cu dragostea de pământ şi supunerea credinței.

Mult a avut de suferit da şi mai suferă acest frumos şi bogat pământ. Pământ care a atras prin bogăţiile şi frumuseţile sale roiuri de vrăjmaşi ce întunecau zările, împânzind ţara în lung şi-n lat. Străbunii mei nu au umplut codrii fugind de vrăjmaşi, ei au scos paloşele de la cingătoare şi au mers alături de domnitorii, pârcălabii şi căpitanii noştri contra liftelor streine. Când s-a frânt paloşul au opus rezistenţă brutalităţii prin nesecata inteligenţă. Şi suntem tot la noi acasă. La Cureşniţa, la Holoşniţa, la Rudi, la Tătărăuca Veche şi Nouă, la Cosăuţi, la …

La 20 iulie 1712, la Iaşi,Nicolae Mavrocordat, domnul Moldovei, dă carte de încuviinţare preotului Fiodor Petrina, lui Vasile şi Alexandru Ciuciumaş să ia dijma de pe partea lor din satul Curincinţi.

În luna octombrie a anului1727 a izbucnit o mare gâlceavă între căpeteniile tătare, între hanul Crimeii Mengli Ghirei şi fratele său Galga Adli Ghirei. După mai multă gâlceavă s-a supus în cele din urmă moştenitorul hanului, numai Iusuf Mârza şi alţi oameni din casa lui au refuzat să se închine mai marelui Menghli Ghirei. Mult au rătăcit răzvrătiţii prin stepele Bugeacului, „apoi au trecut Nistrul şi s-au dus în câmpii, aproape de Ceahrin” (Ion Neculce). În fuga lor peste Nistru în Ţara Leşească ei se hotărâseră să treacă râul pe la Cureşniţa, dar aflând că vadul de acolo este păzit de pârcălabul Miron Donici s-au ridicat în susul râului şi au trecut pe la Movilău.

La 7 mai 1732, domnitorul Grigorie Ghica porunceşte lui Miron Donici să cerceteze gâlceava dintre Grigorie de la Soroca şi Tăbăneasa. Acesta care după cum spunea avea moşie la Cureşniţa, dar fiind păcălit a dat ispisocul său la mâna Tăbănesei, iar aceea la dat la rândul ei pe mâna „protopopului Fteodor di acolo”. Aşa Grigorie de la Soroca a rămas fără pământ la Cureşniţa. Ghica Vodă îi cere pârcălabului Donici să-i facă dreptate păgubaşului, iar dacă pârâţii vor refuza să întoarcă ispisocul el să volnic cu răzeşii lui în a stăpâni moşia.

În ziua de 8 iulie 1741, Ştefan vornic dăruieşte lui Postolache Donici, logofăt şi fratelui său Nicolae Donici partea lui din satul Popeşti din ţinutul Orhei. Printre martori „şi eu, Ionachi Fotescul, vornic ot Cureşniţi, m-am tâmplat”.

Conform datelor recensământului de la 1772-1773, la Cureşniţa erau 40 de case şi bordeie cu vreo 200 de locuitori. În 34 de case locuiau moldoveni. Era o familie de ţigani, două feţe bisericeşti şi două văduve. La numai un an satul Cureşniţa număra aceleaşi 40 de case, un preot şi un dascăl, un bejenar din Ţara Leşească, un ţigan, 20 de birnici, două văduve, un ţigan şi 15 scutelnici a praporşcicului Hârjău.

La 7 septembrie 1798, domnitorul Moldovei, Alexandru Callimachi l-a rânduit căpitan la Cosăuţi, ce este în ţinutul Sorocii, pentru paza şi trebuinţa marginii pe Hrţste Costandin, care urma conform voinţei domnului să aşeze călăraşii la paza hotarelor,şi anume – 26 la vaduri, 4 călări pe lângă căpitan şi 2 scutelnici, tot pe lângă căpitan. La Cureşniţa sunt aşezaţi 2 călăraşi drept vii de lângă pădure şi alţi doi, dar unul călare, la Cureşniţa.

Conform Dicţionarului geografic al Basarabiei alcătuit de Zamfir Arbore, la începutul sec. XX avea 166 de case, cu o populaţie de 820 de ţărani români, o biserică, care de fapt a fost şi mai înainte. Doar încă la 1712 este pomenit preotul Fiodor Petrina. Ca majoritatea bisericilor de epocă, era din lemn, acoperită cu şindrilă şi avea toate cele necesare pentru servicii creştine. Biserica satului cu hramul Sfinţilor Ierarhi Mihail şi Gavriil se afla chiar în lunca Nistrului la numai vre-o 100 de metri de casa străbuneilor mei Olimpiada şi Filip Bulat, din neam de mazil de Cureşniţa. Nişte cruci vechi şi un „Prestol” unde de sărbători arde o candelă, mai aduc aminte de trecutul ce totuşi îmi aparţine. Conform unui raport de la 1915 semnat de preotul Gavriil Vâşcu, la 1880, pe a doua terasă a satului a fost construită o nouă biserică, şi tot din lemn. Lucru făcut de enoriaşii satului în frunte cu preotul Jovmir, socrul lui G. Vâşcu. Despre preotul Gavriil Vâşcu se poate de scris o istorie aparte. Refugiat în Ţară, la ocuparea Basarabiei de URSS, preotul Gavriil Vâşcu a lăsat o bună amintire despre sine. La trecerea multor ani, bătrânii satului îl mai pomenesc pe cel ce a fost un mare apărător al credinţei în Dumnezeu.

Clădirea bisericii Adormirea Maicii Domnului este din lemn (1915), cu fundament din piatră. Clopotniţa care şi ea este din lemn constituie un tot întreg cu biserica. Tencuită înăuntru, pe din afară pardosită cu scânduri, acoperită cu fier, iar în jur un zid din piatră. Astăzi, biserica este pardosită pe din afară cu fier (!). Sat de mazili şi răzeşi ce din străbuni îşi ţine datina şi obiceiurile azi este cu totul îmbătrânit. Şi-a trimis mereu copiii la învăţătură, care nu s-au mai întors. Din neamul Bulaţilor, Revenco, Ciucium, Andrieş, Ranga, Hanganu, Postolache, Porcescu, Petraşevschi, Antonovici, Struţa…

Pentru construcţia şcolii de zemstvă din s. Cureşniţa, Banca din s. Bădiceni eliberează 1000 ruble, din suma necesară de 4000 ruble. Lucrările de construcţie începute în 1897 s-au terminat la 1 august 1898. Lucrările au fost conduse de antreprenorul Ozorciuc. La 1898 copiii din Cureşniţa încep anul şcolar în clădire nouă, în care am învăţat şi eu la 1959-1967.

Un sat este vestit prin oamenii ce i-au scris din moşi-strămoşi istoria. Prin locuri şi nume. De la apa Nistrului şi până şuviţa de apă ce ne poartă numele – Bolata (Bulata). În lumea aceasta totul este trecător şi de multe ori uitarea se aşterne peste locuri şi nume bine cunoscute cândva. Ca să nu dăm uitării locurile ce au înjghebat cândva o moşie , ne-am aşezat într-o zi de început de aprilie cu d-ul profesor Vladimir Ranga (şi d-lui din Cureşniţa), şi am început o excursie imaginară pe moşia satului.

Am pornit-o de la izvoarele lui Nică Catană spre Scala lui Bumburuză de unde am ajuns la Ghereta lui moş Dionisie Melnic, cu izvor şi eleşteu, vie şi livadă. Mergând în susul râpei ce era hotar cu moşia Volovcinţei adică Holoşniţei ne-am pomenit în Lunca lui moş Mihalache cu livezi cu mere domneşti şi „prăsade basalice”, cu miezul roşu. Un aşa „prăsădar” am avut şi noi în grădină. Copacul era înalt de tot, puternic şi dulce la fruct. O furtună puternică s-a năpustit asupra lui doborând-ul la pământ. Era bătrân de tot. Când tata i-a dezgropat rădăcinile s-a făcut un crater uriaş, pe cât de mic eram eu.

Mai sus de Catană, În Crac, încep Scălele cele Dese, de unde se ajungea la Toloaca şi via lui moş Iftenie. Izvorul lui Petrea Porcescu satura cu apă cristalină un mic heleşteu şi o luncă cu zarzavaturi. Pământuri roditore înconjurate de peisaje demne de Grădina Raiului, cu foarte puţine urme de activitate de om la ziua de azi. Mai mult amintiri de vieţi de Oameni Vechi, străjeri şi plugari la margine de Ţară.

Via cu cireşi a lui Nică Bulat. Bordeiele lui moş Silifonte. Peste pârâu bordeiele lui Turculeţ. Via şi livada lui Colea Tandulă. Aceste locuri se învecinau cu Izvorul lui Nicuţă Beţivu era la hotar cu pământurile Mărioarei lui Andrei Ranga unde erau, precum şi în alte părţi, livadă, vie, cireşi vişini, meri, prăsadari seculari şi lozniţe. Se vorbeşte şi astăzi prin sat că demult cineva ar fi ascuns acolo Un Urcior cu Galbeni a unui Turc.

La hotar cu moşia Holoşniţei, La Bahne se afla Albotă, un loc cu plopi atât de înalţi de se vedea din vârful lor toată moşia Cureşniţa. Cel mai îndepărtat loc era La Morneală. Loc situat peste Şleahul Movilăului, între moşia răzeşească Bădiceni şi Şolcani. Cândva demult, învăţătorul nostru de matematică Ion Petraşevschi, îi plăcea să-i trimită pe cei certaţi cu Pithagora, cu sapa în spate La Morneală. Moşia Cureşniţa era despărţită de altă moşie răzeşească, a Baxanelor de pârâul Bolata (Bulata), care şi astăzi se mai strecoară printre ierburile înalte.

Lângă Şeptelici, o bucată de pământ înstrăinat de armaşul Şeptelici se află un loc numit de săteni La Roşu unde, până la distrugerea, mai zisă şi colectivizarea pământurilor strămoşeşti, se afla o frumoasă livadă cu cireşi, vişini, peri, meri, a lui moş Gheorghe Vlas, fost 25 de ani marinar în marina ţaristă. Era voinic. Lucra toată ziua, iar seara, când mergea acasă (8 km.), umplea sacul cu secară şi se oprea tocmai casă. Prietenul tatei şi buna noastră rudă, Dumnezeu să-l ierte, îmi povestea în una din frumoasele seri din lunca Nistrului precum că La Roşu a avut loc o mare bătălie dintre voinicii lui Ştefan cel Mare şi tătarii lui Mengli Ghirei. Zdrobiţi, au udat cu sângele lor moşia Cureşniţii. Spun bătrânii că anume de atunci s-a aşezat sat de răzeşi la Cureşniţa. Să fie oare după bătălia de la 1476.

În hotarul s. Şeptelici se afla Moara lui Fedea Bulat. A fost construită după inundaţia din 1932. Avea şi o Oloiniţă. Purta Fedea Bulat pistoale, bici cu plumb, pantaloni zamş, şi era străjerul moşiei noastre până la roirea Cureşniţii. Între Şeptelici, Şolcani, Grigorăuca şi Bădiceni apare pe la 1922 un nou sat, Cureşniţa-Nouă.

Locul Crucea cea Moartă mai aduce aminte de Nunta ce a îngheţat în timpul unei vijelii de iarnă. Cu tot cu mire şi mireasă. Prin anii 50 (sec. XX) crucea mai arăta locul năpastei ce s-a abătut asupra omului, când el nici nu se aștepta?

Dinspre Iorjniţa, hotarul satului era străjuit de Cele Trei Fântâniţe cu cofe din lemn de tei. Drumul spre Iorjniţa era păzit de Fântâna Dascălului. Cu cumpănă. Curăţenia apei era sub ocrotirea unei Răstigniri. Tot acolo nu departe de asupra Stâncei se afla via şi livada lui Grigorie Ranga.

Locuri frumoase. Nume de oameni vechi trecuţi prin secole şi oameni noi ce îşi zidesc a lor loc în istoria acestui minunat petic de luncă de râu – Cureşniţa.

Si din nou peste Lunca Nistrului se revarsă blândeţea soarelui mângâind cu razele lui iarba scăldată de roua dimineţii și stejarii seculari înfipţi cu rădăcinile lor viguroase în pământul strămoşesc.

Viaţa este frumoasă!

Nicolae Bulat

PUBLICITATE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.

*

code