La Sfat cu oameni frumoși descusuți de Nina Neculce

1
1079

Pe 9 iulie a rotungit 85 de ani. Și-a trait viața frumos și cu demnitate. N-a invidiat, s-a împăcat cu ce a avut, s-a învățat să fie fericită cu lucrurile mici. Este vorba  de  fosta profesoară de matematică de la Visoca și fosta lucrătoare de la căminul Colegiului „Mihai Eminescu”, TAMARA CREȚU. Am stat cu ea la sfat o bună bucată de zi. Nici câteva numere de ziar nu ne-ar ajunge ca să cuprindem câte mi-a povestit cu modestia și simplitatea omului cu care a împodobit-o Dumnezeu.

Toate au fost așa cum trebuiau

să fie și din toate am învățat”

Nina Neculce:Dragă doamnă Tamara Crețu, cum arată viața dumneavoastră de fiecare zi acum, când de aproape un an nu mai mergeți la muncă?

Tamara Crețu:Frumos. Cu griji de gospodină, cu lecturi,  emisiuni televizate, întâlniri cu cei dragi, cu pasiunea mea preferată – croșetatul. La moment m-ați surprins pregătind vișină în sucul ei pentru iarnă.

N.N.: Acum  s-o luăm  de la celălalt capăt, s-o pornim cu începutul.

T.C.: M-am născut în anul 1935 în satul Sudarca, raionul Dondușeni într-o familie de agricultori. Părinții s-au numit Nadejda și Gheorghe Patrașcu. Am fost trei copii la părinți- două surori și un frate. Eu sunt mezina. Am soră care dergrabă va împlini 89 de ani, fratele a murit la 85 de ani. Tata a  murit la 82 de ani, mama –la 84.

N.N.: Impresionant! Sunteți dintr-un neam de longevivi. Prima amintire care vă vine în minte atunci când  vă gândiți la copilărie.

T.C.:Da, în neamul nostru toți au depășit vârsta de 80 de ani. Copilăria e legată de anii 40 cu toate necazurile care se  abătuseră peste noi – război, foamete. Prima amintire este una tristă căreia i-aș zice „Hrinca de pâine și îvățătorul”. Eram la școală în clasele primare taman pe vremea foametei. Mă învăța un învățător, Ignat Afanasevici. Rupt de foame, în fiecare dimineață mă aștepta la ușa școlii și cum mă vedea mă întreba: „Mi-ai adus?” Și eu scoteam din trăistuță pachetul pregătit de mama și i-l dădeam. Îi duceam în fiecare zi câte o hrincă de pâine. Noi eram mai îndestulați. Aveam 9 hectare de pământ și părinții au avut grijă și au mai dosit grâu, grăunțe, țineam vacă, oi, păsări. Noi nu am suferit atât de cumplit cum au suferit alții. Pâine am avut în casă întotdeauna. Dar țin minte un moment. Tata era la concentrare și a venit președintele sovietului sătesc (prisidatele selsovetului) cu încă vreo doi și cerea de la mama să mai dea la stat grâu, grăunțe. Dar mama le spunea că nu mai are, că s-a achitat cu postauca, a dat de toate: și grâu, și grăunțe de porumb, și lapte, și ouă. Iar ei s-au urcat în pod și căutau. Apoi au  coborât jos și predsetateliu cela striga la mama, învârtind o vargă în mână. gata s-o lovească. Noi am început a răcni și ei au plecat. Dar cu toate greutățile prin care treceam, copilăria a fost frumoasă. Pășteam și vaca, și iapa, ne duceam și la prășit, aveam grijă de păsări, de porc. Când eram mai mărișoară ne ajutam cu fete cu băieți la prășit. Era vesel.

N.N.: Și, cu jocurile copilăriei cum era?

T.C.: Aveam vreme și pentru joacă.  Ne jucam „de-a bălana”, „de-a ascunselea”, „de-a telefonul stricat”, „de-a împăratul și soldatul”, multe, multe jocuri în aer liber erau pe vremea ceea. Atunci doar nu erau calculatoare, televizoare, iar măhălile erau pline de copii. Vara, noi copiii, dormeam în căruță afară. Prin grădina noastră era cărare. Treceau vecinii de la unul la altul.  Într-o noapte, cum dormeam noi trei în căruță, a trecut cineva pe cărare și a vrut să glumească, ne-a târât tocmai hăt în drumul central. Când  s-a trezit tata, nu a văzut căruța în ogradă și îi zice mamei: „Uite, Mitea(așa îl chema pe fratele) a înhămat caii și s-au  dus, dar oare unde  s-au dus cu noaptea în cap?”. Și când și-a  aruncat ochii în șopron și a văzut caii la locul lor, i s-a dus inima în călcâie. A ieșit pușcă pe poartă, pornind spre drumul central, unde ne-a și găsit  dormind liniștiți…

N.N.:Dar anii de școală cum  au fost?

T.C.: Era bine. Mă străduiam să învăț la toate obiectele. Nu am fost eminentă, dar udarnică, cum se zicea pe atunci, cu note de „4” și „5”, cum ar fi „9” și „10” acum. Am terminat 7 clase în sat, apoi am mers la școala medie din Visoca, care era considerată o școală cu un nucleu pedagogic foarte puternic. După absolvire mi-am continuat studiile la Institutul Pedagogic „Alecu Russo” din Bălți, facultatea de matematică. Studiile le-am început cu dreptul, dar pentru a fi mai aproape de omul drag am decis să trec la frecvență redusă.

M-am  angajat profesoară de matematică la Crișcăuți, unde am  muncit  doi ani. Deci lucram și studiam. În1956 m-am căsătorit. Pe 19 august mi-am înregistrat căsătoria, iar pe 30 septembrie am făcut nunta. Țin minte că mirele înămise o mașină și a venit la Sudarca și m-a luat mireasă pe mine și pe părinți și  toată nunta am făcut-o în cort la el, la Visoca. Și așa m-am întors în școala pe care o absolvisem nu cu mult timp în urmă deja în calitate de profesoară, unde  am muncit  mai bine de 4 decenii.

N.N.: V-ați căsătorit repejor. Cine a fost alesul? Privind albumul cu fotografii și văzându-vă cum arătați în anii tineri,  bănuiesc că ați fost curtată de mulți cavaleri.

T.C.: Este adevărat. Am avut admiratori și din satul natal, și din Visoca, unde am învățat, și de la facultate. Dar dintre toți mie mi-a plăcut de cel care mi-a devenit soț, Grigore Crețu. Gândesc că așa a fost rânduit de Sus. Am fost colegi de școală. El era cu trei ani mai mare,  dar era doar cu o clasă mai mare decât mine. Venise puterea  sovietică și cei de o vârstă cu el, care făcusre școala la români au mai repetat câteva clase.

N.N.: Povestea de dragoste a început din școală?

T.C.: Da. A pornit de la o serată școlară, de la un joc. Fetele trimiteau la băieți, băieții la fete niște bilețele cu ecuații și răspunsuri la ecuație. Pe un bilețel era ecuația, iar pe altul răspunsul.  Ecuația se ducea pe o adresă, iar  răspunsul pe alta. El era poștașul care împărțea aceste bilețele. Și mi-a adus scrisorica în care era ecuația și eu  trebuia să caut biletul cu rezolvarea. L-am găsit la dânsul. Un alt  bilețel cu ecuație îi nimerise lui, iar răspunsul era la mine. Și așa a început. Eu eram în clasa a IX-a, el –într-a X-a. Când am intrat la facultate, el venea la Bălți , ne întâlneam, sfătuiam. Și mai des ne vedeam atunci când începusem să lucrez la Crișcăuți. Era o relație frumoasă. Frumoasă a fost și după căsătorie. Munceam amândoi în școală. El- învățător la clasele primare, eu profesoară de matematică. El, deasemenea, și-a făcut studiile prin corespondență, sau cu frecvență redusă, cum spunem acum. Am adus pe lume copiii, pe care el i-a iubit foarte mult, i-am crescut și educat împreună, împărțind și tristeți și bucurii timp de 40 de ani fără câteva luni. În casa noastră nu au fost certuri. Ne-am ascultat unul pe altul. Nu a cântat nici cocoșul, nici găina. Am cântat în duiet. Dar când se ajungea la o situație de conflict, eu cedam prima.Și dacă aveam de discutat ceva mai aprins, o făceam așa ca să nu ne vadă copiii.

 În 1996, pe 9 martie el a decedat. Dacă s-ar face acum să-și vadă copiii realizați, să-și vadă nepoții cu familiile lor, strănepoții, cred că nu i-ar mai încăpea inima în piept de bucurie…

N.N.:Luminoasă să-i fie  amintirea! Dar care e secretul unei relații reușite în familie?

T.C.: Să ai încredere unul în altul. Să faci totul împreună: și treburile casnice, și educația copiilor. Să simți ajutorul celui de alături, dar și să fii aproape atunci când e nevoie de tine.

N.N: Să răsfoim în continuare o altă filă. Cum a fost activitatea dumneavoastră de pedagog?

T.C.: Ca o sărbătoare. Pe mine m-au ascultat copiii și la Crișcăuți când  am lucrat, și la Visoca. Dacă colegii se mai plângeau că uite elevul cutare nu a ascultat, a ieșit în timpul lecției afară, sau a făcut altceva, eu niciodată nu am avut probleme de felul acesta. Îmi organizam lecția în așa fel ca să le fie interesant. Către  sfârșitul orei îmi rezervam timp ca să le povestesc ceva captivant din lumea matematicii, sau le spuneam ghicitori, sau organizam niște jocuri distractive legate de obiect.

N.N.:Înțeleg că ați avut o relație bună cu elevii. Cum erau elevii de atunci în comparație cu cei de acum? Știu că ați fost printre elevi până anul trecut, lucrând 21 de ani după plecarea din sat la căminul Colegiului „Mihai Eminescu” și puteți face o comparație.

T.C.:Erau mai setoși de carte, mai dornici de a se manifesta, mai respectuoși. Am mulți foști elevi  prin diferite localități, care m-au urmat în alegerea profesiei. Chiar și actuala profesoară de matematică de la Visoca  tot eleva mea a fost și se numește Tamara Gheorghevna, cum  mă numesc și eu.

N.N.: Și colectivul profesoral cum era?

T.C.: Tare unit și tare bun.  Era printre primele colective în raion –și la muncă, și la succese. Erau profesori cu har care atrăgeau copiii.  Școala din Visoca era recunoscută prin absolvenții ei, care îi duceau faima în diferite instituții superioare de învățământ, dădeau dovadă de cunoștințe bune, confirmau notele primite. În colectiv nu am avut divirgențe, că acela e așa sau altfel, nu se auzeau bârfe și tot felul de vorbe, cum se mai întâmplă astăzi. Noi toți ne vedeam  rolul nostru de pedagog fără ifose, ne alineiam toți pe aceiași treaptă-pedagogul și punctum.  Ne organizam frumos  sărbătorile ( 7 noiembrie, Anul Nou, 8 Martie, 1Mai). Pregăteam bucatele acasă. Ne cooperam: una făcea un fel, alta-altul și ne adunam la școală și serbam tare frumos. Era o comunicare extraordinară. Frumos era că toți profesorii  cântau în corul școlii, condus de Fiodor Procopovici Codreanu. El era și directorul școlii. Participam la festivaluri, mergeam în excursii prin  orașele fostei Uniuni. Am cântat pe scenele de la Soroca, Bălți, Chișinău. Profesorii mai înscenau și piese de teatru. Țin minte că venisem cu un scpectacol la Casa de Cultură din Soroca, care a ținut vreo oră și ceva. Aveam și eu rol acolo. Sala era  arhiplină. Când cortina s-a ridicat și noi am început spectacolul se făcuse o liniște de mormânt în sală. Și așa a fost pe toată durata reprezentației, iar la final am fost apalaudați în picioare. Sânt amintiri plăcute, amintiri de neuitat. Apoi participam cu înscenări la sărbătorile satului. Aveam și acolo roluri. Și sărbătorile religioase își găseau loc în  casele și sufletele noastre. Printre colegi aveam și prieteni de familie cu care ne întâlneam  la o vorbă bună și un pahar de vin duminicile, de Crăciun, de Paști. În școală nu aveam cum să marcăm aceste sărbători. Așa erau timpurile. Pedagogul era pedepsit aspru dacă mergea la biserică la sfințit pasca, sau la sfânta împărtășanie, sau cununie. Dar oricum pe ascuns le făceam. Ne-am cununat nu în biserică. Ne-a dus  socrul meu pe înserat la Târnova. Acolo era un preot din Visoca și la acel preot în casă ne-am cununat. Copiii la mama acasă i-am botezat.

N.N.: Ca profesoară ați fost severă?

T.C.: Nu, de loc! Dar cum vă spuneam, am știut cum să-i iau pe elelvi ca să mă asculte.

N.N.: Dar cu copiii dumneavoastră cum ați fost?

T.C.:La fel. Calmă și îngăduitoare.

N.N.: Pe ce ați pus accent în educația lor, căci aveți doi copii puțin spus buni, care și-au făcut deja un nume –Ala Taran și Iurie Crețu.

T.C.:Să vă spun drept, toate au venit prin convingere. I-am crescut liniștiți, înțelepți, -au ascultat tot timpul și au înțeles din cuvânt. Cuvântul părinților nu se punea în discuție. Dacă le ziceam să facă un lucru sau altul, niciodată nu se împotriveau. Aveau de mers undeva, mergeau cu voia părinților. Erau deja mari și tot ne cereau permisiunea.  N-au fost struniți, sau bătuți că, Doamne ferește, să nu te duci încolo, sau dincolo, dar totdeauna au  știut ce se poate și ce nu se poate.

N.N. Și cu cartea cum a fost? Le-ați băgat în cap să fie primii cu orice preț?

T.C.: Nu! N-au fost constrânși ca numaidecât să-l întreacă pe acela sau pe celălalt, dar au învățat bine amândoi din dorința lor, le-a plăcut cartea. Au avut reușită bună și în școală și la facultate. Și Ala și Iura au finalizat studiile pe foarte bine, cu Diplomă Roșie, cum era pe atunci

N.N.:Îmi spuneați că ați întreprins călătorii prin orașele fostei Uniuni Sovietice. Ați mai  călătorit și prin alte părți în acei ani?

T.C.: Da. În iunie, 1970 am fost la rude în România. Soțul avea patru verișori care erau stabiliți în Oradea, Beiuș, Pitești și București. Și iată atunci am avut ocazia să vizitez aceste orașe, să văd frumoasele peisaje din România.

N.N.: Mai am o curiozitate: cum ați ajuns să munciți la Colegiul Pedagogic?

T.C.: După ce a decedat soțul am mai stat doi ani acasă. Apoi copiii au hotărât să mă ia la Soroca, să nu stau singură în sat. Țin minte ca azi, la 22 iunie 1998 am venit la Soroca. În septembrie m-am angajat la lucru la Colegiul Pedagogic. Mai întâi ca femeie de serviciu la intrarea în blocul de studii, apoi am trecut la cămin, unde am lucrat până anul trecut. Am avut și aici noroc de un colectiv bun, am întâlnit oameni frumoși la chip și la suflet, că doar așa sunt pedagogii, în special cei  ce educă viitorii pedagogi. Am învățat lucruri frumoase de la fiecare și fiecăruia i-am dăruit o părticică din sufltul meu. Și m-am bucurat că am fost printre studenți 21 de ani.

N.N.: Și, cum a fost?

T.C.: Tare interesant. Am continuat să mențin legătura cu copiii, așa cum o făceam în școală. Îi ajutam la rezolvarea problemelor, veneam cu  sfatul și povața în diferite situații, pe fetele care se interesau de croșetat, le învățam acest meșteșug. Printre studenți m-am simțit mereu  tânără.

N.N.: Și ați rămas cu sufletul mereu tânăr. Iar eu când v-am cunoscut, v-am surprins tot croșetând. De unde vine și de când ați făcut pasiune pentru această artă?

T.C.: Îmi place lucrul de mână de când mă țin minte. Cât am lucrat la școală am cusut. Am o mulțime de cusături, sau broderii cum li se mai spune. Am cusut și în camva și așa. Da împletitul în andrele, cârlig l-am deprins de micuță. Eram în  clasele primare când mama m-a învățat cum să împletesc colțuni (ciorapi), papucei de casă. Împletesc până în prezent. Tot de acasă am deprins  cum se împletesc fuste, bluze, veste, pulovere, paltoane. Iar cuverturile acestea pe care le vedeți așternute pe paturi m-am deprins să le fac în timpul când lucram la cămin. O studentă a venit cu un așternut de acesta de la piața de mărfuri de mâna a doua. Mi-a plăcut. Nu mi-a trebuit mult ca să înțeleg cum se face. Le confecționez cu drag. Sunt plăcute, vesele, mulcăluțe, îmi înviorează casa. Apoi o școlăriță de-a mea, care a fost cu soțul în Algir a venit cu o vestă deosebită. M-am uitat la ea și am înțeles că împletitul începe de sus, nu cum făceam noi, de jos. Eleva mea știa cum se croșetează și mi-a dezvăluit și mie secretul. Atunci am împleit veste la tot satul, le-am  arătat și femeilor pasionate de croșetat cum se face.

N.N.: Nu cumva ați prins drag de andrele, de acul cu ața de pe la șezători? Gândesc că atunci când erați copilă la părinți se făceau șezători.

T.C.: Se făceau, dar nu cu  brodatul și croșetatul. Atunci mai mult cu torsul, cu scarmănatul lânii, cu pieptănatul, cu aranjarea în fuioare. Tot la șezători, se torcea cânepa, se puneau în furcă fuioare de buci din care se țeseau țolișoare, saci, zolnice, se făcea pânză mai fină pentru cămăși și izmene. Se făceu șezători și la țesut covoare. Am țesut și eu și sora mea multe covoare.

N.N.:Aveți o vechime în muncă demnă de Cartea Recordurilor.  Dacă adunăm anii de muncă în școală cu cei de la Colegiu, câți fac împreună?

T.C.: Nici mai mult  nici mai puțin -65.

N.N.: Extraordinar! 65 de ani de muncă neîntreruptă și 85 de ani de de viață. E mult, sau puțin?

T.C.: Îs mulți. Dar i-am trăit cu rost. Și-i mulțumesc lui Dumnezeu cum i-am trăit.Cea mai mare realizare sunt copiii care  au reușit în viață. Mă bucur de o noră deosebită și un ginere bun ca pâînea cea caldă. Sunt mulțumită și de băiat și de fată și așa ca în cântec, sânt cu inima împăcată. Și-au durat familii sănătoase, mi-au bucurat sufletul cu nepoți buni și-i mulțumesc seară și dimineață Celui de Sus că am ajuns  să-mi văd și strănepoții, am opt strănepoți. Asta-i frumusețea, să-ți vezi copiii realizați.

N.N.: Să ajungi la 85 de ani e o binecuvântare. Care să fie secretul?

T.C.:Nu-i niciun secret. Muncă, gânduri senine, relații frumoase de prietenie, ieșirea în natură. Să vă spun sincer, eu nu am bolit niciodată așa ca să stau în pat să nu mă pot ridica.

N.N.: Ce considerați mai important în viață?

T.C.:Înțelegerea în familie, pacea și liniștea casei. Dacă este înțelegere în familie atunci toate merg bine.

N.N.:Ce credeți  că nu ajunge acum în Republica Moldova pentru ca lucrurile să meargă bine?

T.C.:Unul din primele lucruri și într-o familie și într-o țară e partea de educație. Dacă acest pilon nu e pus la punct, nu e bine făcut, toate celelalte lucruri se vor face mult mai greu. Deci e nevoie de pus un accent mult mai pronunțat pe  educație.

N.N.: Ce este fericirea pentru dumneavoastră?

T.C.: Fericrea e că sunt printre  ai mei. Eu m-am învățat să fiu fericită cu lucrurile mici.

N.N.: Cea mai mare moștenire pe care o poți primi de la viață.

T.C.: Relațiile strânse pe care le ai cu oamenii dragi ție. Relațiile umane  sânt cheia.

N.N.: Un sfat pe care vi l-au dat părinții și care v-a fost de folos de-a lungul vieții.

T.C.: Să nu uit că la baza tuturor lucrurilor frumoase  stă sufletul.

N.N.: Care oameni vă plac și care nu vă plac?

T.C.: Îmi plac oamenii care  trăiesc, care transmit, oamenii înțelepți care dau dovadă de cumsecădenie. Nu-mi plac oamenii falși, oamenii prea încrezuți în sine.

N.N.: Ce este dragostea?

T.C.: Dragostea e un sentment uriaș, dragostea se dăruiește. Cu cât mai mult dai cu atât mai mult primești.

N.N.: Aveți vreun regret ceva, vreo dorință neîndeplinită până acum?

T.C.: Nu! Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate. Toate au fost așa cum trebuiau să fie și din toate am învățat. Cel mai  mult îmi doresc acum să fiu sănătoasă până în ultima clipă, să merg înainte cu puterile mele.

T.C.: Domnul să vă ajute să se împlinească această dorință! La mulți ani!

T.C.: Vă mulțumesc frumos!

Nina Neculce

PUBLICITATE

1 COMENTARIU

  1. „În casa noastră nu au fost certuri. Ne-am ascultat unul pe altul. Nu a cântat nici cocoșul, nici găina. Am cântat în duet”. Câtă înțelepciune! Mulțumim pentru acest taifas cu sfat, dragă Ninuța!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.

*

code