Acasă, la George Coșbuc

0
53
Olga Leșenco mulțumește domnului Dorel Aurelian Someșan pentru excelenta prezentare

Realitatea creată de noul coronavirus impune o nouă realitate culturii. Sălile de spectacole s-au închis, festivalurile s-au anulat, în declin este și turismul cultural. Activitatea instituțiilor de cultură continuă în mediul online, dar în spaţiul virtual nu trăiești sentimentul de încântare și admirație, de înălțare estetică, așa cum îl trăiești atunci când privești și asculți pe viu.
Vara trecută am fost foarte fericită și poate că nu am prețuit destul, am avut fericitul prilej să vizitez mai multe muzee, ce fac parte din moștenirea culturală a României. În acest număr de ziar vă invit să vă îmbolnăviți de frumos la Casa Memorială „George Coșbuc” din județul Bistrița-Năsăud. Loc istoric pe care l-am vizitat însoțind grupul de astriști floreșteni în frunte cu soții Olga și Vladimir Leșenco din Gura Căinarului, Florești.

Sunt inima-n inima neamului meu

Admirând peisaje încântătoare am ajuns în satul Hordou, devenit comuna George Coșbuc, leagănul copilăriei scriitorului. Casa Memorială se află în centrul comunei. Ne-a întâmpinat cu sufletul deschis ca o carte ghidul Dorel Aurelian Someșan, care cu o voce caldă, domoală și cu un plăcut accent ardelenesc ne-a informat că aceasta este una dintre cele mai vechi clădiri din spațiul Țării Năsăudului. A fost ridicată de tatăl poetului, Sebastian Coșbuc, după anul 1840. Este o casă țărănească vopsită în alb, cu acoperiș din șindrilă și cu obloane din lemn. Placa din marmură albă de la intrare ne-a surprins cu genialele versuri, care vorbesc despre crezul existenței scriitorului: “Sunt inima-n inima neamului meu/ Şi-i cânt şi iubirea şi ura…”. Iar ghidul ne surprinde și ne impresionează cu o prezentare impecabilă, ne ajută să pătrundem în universul poetului, povestind și recitând din creația genialului creator. Firul poveștii se deapănă ușor:„Poetul s-a născut pe data de 20 septembrie, 1866 chiar în această casă și a făcut parte dintr-o familie numeroasă. A fost al șaptelea copil din cei 14 a Mariei și a lui Sebastian Coșbuc, preot greco-catolic. A crescut înconjurat de poveștile locului, știa să citească de la 5 ani. Și-a susținut teza de bacalaureat la Năsăud, iar după binemeritata vacanță a ajuns student la Facultatea de Filosofie a Universității din Cluj. Părinții au vrut ca George să păstreze tradiţia familiei şi să devină tot preot, dar el a preferat să studieze filozofia. În familia sa fuseseră 14 generaţii de preoţi. În anii de studenție are o activitate impresionantă de traducător. A tradus 480 de poeme din greaca veche, din germană și din limba latină. O poezie pe care o scrie la Cluj, numită ”Filosoful și plugarul” ajunge pe masa lui Ion Slavici. Dumnealui era președintele „Junimii” de la Sibiu și se ocupa de promovarea tinerelor talente de aici din Ardeal…”

Erou pentru ardeleni, trădător pentru autoritățile din acea vreme

Apoi ne-a vorbit despre colaborarea pe care a avut-o cu Ion Slavici. Despre poeziile publicate în acea perioadă, despre poemul „Nunta Zamfirei”, care va rămâne un pilon de susținere a ceremonialului de nuntă din zona Năsăudului. Înrolat de două ori în armata austro-ungară a fost nevoit de soartă să treacă Carpații și să ajungă la București, erou fiind pentru ardeleni și trădător pentru autoritățile din acea vreme. În casa părintească nu s-a întors decât după 20 de ani. Avea 42 de ani. Când a revenit, a revenit cu soția Elena și copilul Alexandru de 13 ani. Ghidul povestește despre lucruri de care, noi basarabenii, auzim prima dată: „A revenit la Fedru, o localitate de aici, de la noi, unde o soră de a sa era preoteasă și învățătoare. A participat la resfințirea bisericii. Acolo, în acea zi de duminică, fiul său a recitat frumoasa poezie „El, Zorab”… Apropo, venind de la Fedru n-a venit direct acasă, ci s-a dus pe la Vasile Rebreanu, tatăl marelui prozator Liviu Rebreanu. Emil, fratele lui Liviu a fost coleg de clasă și de bancă cu Coșbuc… Din 1893 până în 1904 scrie poezii minunate, poezii tematice care au fascinat mai multe generații și le cuprinde în volumele „Balade și idile”, „Fire de tort”, „Cântece de vitejie”, „Ziarul unui pierde-vară”. ” Și ne-a amintit aici de „Iarna pe uliță”, „Vestitorii primăverii”, „Povestea gâștelor”, „A venit un lup din crâng”. Iar eu ascultându-l o vedeam pe mama, care ne recita nouă, copiilor „ A venit un lup din crâng”, ne învăța cântecul „La oglindă”, romanța „Pe lângă boi”. Iar când domnul Someșan accentua că este poetul care i-a înnobilat pe țărani, pe cei asupriți, pe cei pribegiți de soartă, îl vedeam pe tata cum spunea adesea din „Noi vrem pământ” versul „Pământul nostru-i scump și sfânt, că el ni-e leagăn și mormânt”, sau spunând pe de rost „Trei, Doamne, și toți trei”…

Moartea fiului a grăbit moartea poetului

„Mare patriot și mare iubitor de glie străbună, a fost și un mare traducător,- ne mai spune ghidul. A tradus „Odiseea lui Homer” și jumătate din „Iliada”. A învățat italiana de unul singur ca să traducă „Divina comedie” a lui Dante Aligheri… Este primul om din întreaga cultură românească care traduce din literatura asiatică și din cea indiană, din germană”.
Și tot povestind și declamând, Dorel Someșan se apropie de finalul prezentării, vorbindu-ne despre moartea tragică a unicului copil al scriitorului: „N-avea decât 20 de ani. Era un copil inteligent foc. Știa 4 limbi de circulație internațională din acele vremuri. Avea studii aprofundate de limbi vechi pierdute (limba veche egipteană, aramaica, limba vorbită de Domnul nostru Iisus Hristos.) În neagra zi de 26 august 1915 venea dinspre Târgu Jiu în mașina unui prieten de familie cu acesta la volan. În județul Dolj mașina s-a lovit de un pietroi și s-a răsturnat. Șoferul a murit pe loc, iar Alexandru a murit pe treptele spitalului. Din acel moment poetul nu a mai fost același. Nu a mai rezistat decât până în lina mai și s-a stins, dar a rămas în sufletul nostru sensibil, luptător, un poet al întregului neam.”
Vorbind despre tristețile lui Coșbuc ghidul abia-și stăpânea lacrimile: „Spun aceste lucruri în fiecare zi și tot îmi vin lacrimile pentru că George Coșbuc s-a sacrificat pentru noi, iar aceste locuri în care s-a născut sunt Altare de Suflet ale neamului nostru, menite să ne mențină identitatea noastră culturală și cu ajutorul lui Dumnezeu s-o ducem mai departe.”
După prezentarea de nota „10” am pășit cu emoție pragul acestei Case Memoriale, care mai păstrează aerul patriarhal în care a crescut poetul. Ne atingem de piesele de mobilier, admirăm tablourile de familie. Camera tatălui și locul de întâlnire al familiei reîntregește atmosfera copilăriei poetului. Mobilier de 156 de ani, leagănul, băncuța în care a scris poetul la vârsta de 5 ani. În camera mare sau camera de zi este așezată frumos de la stânga la dreapta, cronologic, viața și activitatea poetului cu toate treptele vieții. Într-o altă cameră am admirat vestimentația poetului, obiecte de uz personal, creionașul cu care scria, periuța cu care ștergea, o masă de scris cu pene și călimară, cărți din minunata sa bibliotecă personală, opera vieneză tot așa de frumoasă și de veche.
Păstrez în memorie atmosfera casei, lucrurile frumos aşezate care te făceau să simți prezenţa poetului. Sentimentele trăite sunt imposibil de descris în cuvinte.

Text și foto Nina Neculce

PUBLICITATE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.

*

code