La Sfat cu oameni frumoși … descusuți de Nina Neculce

0
73

Există în județul Bistrița-Năsăud multe locuri de poveste cu arome vii și amețitoare de brad și molid, cu parfum de pajiște curată presărată cu tot felul de floricele, parfumate și ele, cu muzici cerești, ce plutesc în văzduh. Un asemenea loc este Poiana Cătunenilor. Așa se numește sătucul, situat la o altitudine de peste 1200 metri, din comuna Ilva Mare, Ținutul Năsăudului. E satul cu cei mai longevivi locuitori, păstrători de datini și obiceiuri.

Din neamul lor se trage și domnișoara Viorica Cătuna, 77 de ani, profesoară prin vocație, un suflet frumos de poetă, o artistă care doinește cu talent la fluier și muzicuță și o povestitoare cu har și dar de la Dumnezeu

„Viața mea –un poem neterminat”

Nina Neculce: Dragă domnișoară, Viorica Cătuna, după ce ne-ați doinit atât de frumos, vă invit la un dialog. S-o începem cu începutul.

Viorica Cătuna: M-am născut aici, în Poiana Cătunenilor, la 21 ianuarie, 1943 și-mi pare bine. Dacă e să vorbesc în vers  despre locul nașterii mele vă spun așa:

    Este un loc liniștit, cu priveliști extraordinare. Și cine vine aici e convins de lucrul acesta. Și oamenii au fost mai demult altfel. Am avut norocul că familia mea a iubit cartea. Și mama mea, și taică-meu au citit toate cărțile din biblioteca mea.

N.N.: Dar părinții cu ce s-au ocupat?

V.C.: Aufost țărani. Tata era și meseriaș, fierar. A făcut școala de meserii la Bistrița. Frații aceștea Cătuna care au trăit până la 108 ani și bunicul meu dinspre tată care a trăit 96 de ani au îmblat la școală. Pe vreme aceea, prin 1900 să ai 6 clase era mult. Și bunicul a iubit  extraordinar cărțile. Cărțile mele din bibliotecă le-a citit toate. Iar la biblioteca comunală era primul cititor cu fișă. Știa despre viețile filozofilor. Când îl întreba cineva despre cutare sau cutare după ce îi răspundea îl întreba la rându-i: „Dar de filozoful ăla ai auzit?” Și chiar și pe verișorii mei profesori îi prindea pe post  greșit. Mai mult știa el despre personalitățile respective decât verișorii care au făcut facultăți.

N.N.:Bănuiesc că ați avut o copilărie frumoasă aici la munte, pe locurile acestea de poveste.

V.C.: Am avut. Și ne plăcea să lucrăm și la câmpși așa. Eu aș da un sfat. Să nu lăsăm copiii să se plângă că vai, e greu de lucrat, că nu știu ce. În mediul în care locuiesc să aibă o meserie dacă e cazul, să știe a lucra la câmp. Bineînțeles nu peste limita vârstei, așa normal, dar să învețe să muncească, pentru că prinde foarte bine în viață. E minunat ca un profesor, sau medic să mai aibă și o meserie pe lângă asta că nu știm niciodată unde ajungem. Lucrurile nu merg chiar spre bine și o să prindă bine încă o calificare de mâna a II-a, dar bună.

N.N.:Stăm la sfat în localul școlii. Este o școală veche? De când există aici școala?

V.C.:Nu este veche, e din 1960. Eram elevă de 17 ani la liceu și am participat la inaugurarea școlii. Atunci unui elev de liceu  i se cerea să cunoască foarte mult.

N.N.: La Liceu la Năsăud?

V.C.: Da. În orașul academicienilor.

N.N.: Am văzut Galeria Academicienilor la sediul ASTREI. 21 de portrete de academicieni în cărbune, realizate de pictorul năsăudean Marius Bodea. Pur și simplu, impresionant! Dar cum erau școlile pe vremea când ați învățat dvs?

V.C.: Școlile erau cu multă exigență. Pentru un „5” trebuia să știi 80% din materie. Foarte pretențioase erau școlile și elevii învățau la modul serios atunci. Da, bine că mă întrebați și poate că mă mai întreabă cineva, aș spune un lucru care nu-l spune nimeni la un interviu: „Domnilor! Fără disciplină în școală nu se va face niciodată nimic!” Noi când eram elevi, poate că și exagerau un pic profesorii, dar învățământul era la înălțime. Ei, acuma dacă e mai multă libertate și ne facem că nu-i vedem pe aceea care-s un pic tupeiști și obrăznicuți. Asta e foarte rău, nivelul învățământului va scădea și asta e o cauză, însă nu vrea s-o vadă nimeni, ori se fac a nu o vedea.

N.N.: Fără instruire și educație, unde mergem?

V.C.: Mergem spre  haos. Dar educația se face prin disciplină.

N.N.:Cum s-a numit liceul pe care l-ați absolvit?

V.C.: Liceu de cultură generală, așa se numea.

N.N.: Dar cum o copilă de țăran de pe un  vârf de munte a ajuns să facă liceul? Cred că nu oricine putea să ajungă la un liceu.

V.C.:Examenele de admitere erau extraordinar de riguroase. Din comuna noastră doar trei am fost admiși. Și din fiecare comună poate un premiant, sau doi cel mult, că erau puține locuri și bineînțeles erau copii serioși care doreau să învețe că de aia se duceau la liceu.

N.N.: Și după absolvire ați hotărât să vă faceți învățătoare?

V.C.: Da. Am venit aici, fiindcă cu un an înainte am făcut inaugurarea școlii și era locul  liber. Lucram și mă pregăteam și de institut și mai ajutam și părinții la treburile gospodărești. Am stat trei ani aici pe urmă am mers la Cluj la Institut la Facultatea de științe naturale. În perioada ceea activam și la Casa de Cultură a Studenților cu rgretatul Dumitru Fărcaș. De la el am furat un pic de măiestrie în cântatul la fluier. Și-mi pare foarte bine că am făcut asta, n-am stat numai să tocesc. Îmi pare bine că am frecventat Cenaclul Literar „Tribuna” de la Cluj, un cenaclu extraordinar de puternic. Regretatul Augustin Buzura era secretar de Cenaclu pe vremea ceea la Cluj și Ana Blandiana era în ultimul an de facultate.

N.N.: Extraordinar! Ce vremuri și cu ce oameni v-ați intersectat!

V.C.: Mă consider fericită că i-am cunoscut îndeaproape. Înainte de revoluție și un simplu ziar nu publica o poezie dacă nu era realizată din toate punctele de vedere. Ei, acuma am văzut și reviste literare care publică poezie, dar nu înțelegi e poezie sau proză. Simple descrieri, fără metaforă. Păi, poezia fără metaforă nu e poezie.

N.N.:Dar dumneavoastră de când sunteți atinsă de aripa poeziei?

V.C.: Din liceu. Și bineînțeles eram cumva apreciată de profesorii de română, dar și de ceilalți. Scriam la nivelul cela de atunci.

După ce am realizat poezia așa să-mi placă mie, am debutat la „Familia” în 1967 cu trei poezii, unde a debutat și Eminescu. Se întâmpla exact la 101 ani după Eminescu.

N.N.: Ce coincidență! Rămân încântată și impresionată de tot ce-mi vorbiți. Ia te uită ce oameni frumoși și talentați aici, pe vârf de munte. la ce altitudine?

V,C.: 1200 și. Cam așa.

N.N.: Eu de fapt auzisem, dar chiar așa și este, zona aceasta a dumneavoastră e binecuvântată de Cel de Sus, are mult aur cenușiu. Ne gândim la Coșbuc, Rebreanu… Stau de vorbă cu oamenii de aici și mi se pare că gândesc nu știu cum altfel, sunt mai profunzi. Cred că poate și aerul acesta de munte limpezește și luminează mințile oamenilor.

V.C.:Da. Cumva e și o tradiție ca învățătura să fie apreciată. Chiar dacă au fost familii de țărani, au apreciat întotdeauna cultura și cartea.

N.N.:Să revenim la profesia dumneavoastră. Câți ani ați îmbrățișat-o?

V.C.: 32 de ani pe cartea de muncă și un an după. Cel mai mult am lucrat în județul Satu Mare, Țara Lăpușului – o zonă dificilă, dar cu oameni buni, iubitori de carte, talentați, harnici, ospitalieri. Acolo am lucrat 22 de ani și un an în Valea Izei, Maramureș. Deci eu cunosc și maramureșenii, și oșenii, dar e mare deosebire între ei. Însă toți au punct comun-sunt foarte harnici, foarte ospitalieri și te poți înțelege foarte bine cu ei. Copii talentați sunt  și acolo. Aveam Cenaclul

 literar, de muzică mă ocupam și aveam cu cine.

N.N.: Și aici ați venit mai târziu. Când ați hotărât să vă întoarceți în sat?

V.C.:După Revoluție. Iar s-a eliberat aici postul și părinții erau bătrâni. Am revenit în școala în care mi-am început munca de pedagog și tot aici am terminat, ajutându-i și pe ai mei, și pe vecinii care se bazau pe mine, stând acasă așa ca un copil cuminte. Aici am ieșit la pensie și am mai lucrat și după până când școala s-a închis prin decizie de comasare-desființare, așa cum s-a procedat și cu alte unități de învățământ.

N.N.:V-ați întors în sat și stați așa ca un copil cuminte. Ați fost mezina în familie?

V.C.: Nu! Sunt primul copil. Mezina e sora mea. Am mai avut un frate care a murit de mic. Sora mea locuiește în centrul comunei Ilva. Are familie. Am nepoți, strănepoți de la soră.

N.N.: Și neamul acesta longeviv pe linia cărui părinte vine?

V.C.:Pe linia lui taică-meu. Deși, și mama tot din longevivi se trage. Este vară de gradul II cu tata. Pe undeva și bunica dinspre mamă a fost din Cătuneni.Vedeți, se zice că neamurile mai aproape dacă se căsătoresc nu nasc  copii sănătoși.Dar vedeți exemplarul sănătos în fața dumneavoastră.

N.N.: Dar dumneavoastră v-ați creat o familie?

V.C.:Nu. Nu m-am căsătorit. Am avut pretendenți destui, dar știți cum e, greu vine cel care să-i fie inimii pe plac. Am încercat și să forțăm lucrurile, dar nu merge. Probabil aceasta nu e de la noi și nu poți forța destinul, nu e calea lui de a o lua așa în altă direcție. Înțelegi până la urmă că așa trebuia să fie, așa ți-a fost scris. Lucrurile nu-s dirijate de noi, noi numai credem că le dirijăm. Dar ajungi la concluzia asta când ești mai în vârstă. Când ești mai tânăr încerci tot felul de nu știu ce. Dar când ești un pic mai rațional și mai logic în gândire, vezi că aici e altceva.

N.N.: E planul pe care îl are Dumnezeu pentru fiecare?

V.C.: Da. Drumul meu e trasat pe altă traiectorie.

N.N.:Dar ați visat să aveți o familie?

V.C.:Sigur că am visat. Când eram la o anumită vârstă mă gândeam și eu că acuma o fi timpul, că mai trece puțin și vine prințul și tot așa, dar n-a ieșit niciodată.

N.N.:Pentru că nu a venit Făt-Frumosul să vă cucerească?

V.C.:Și că n-a venit, dar nu s-a înfăptuit pentru că nu trebuia să fie așa cum îmi doream. Au trecut anii și am înțeles că destinul meu era să fiu singură, drumul meu e trasat pe altă traiectorie.

N.N.: Și v-ați dedicat meseriei, scrisului?

V.C.:Meseriei, scrisului, cititului.Eu mai mult citesc. Am abonamente la mai multe biblioteci. Nu-s cu calculaoarele astea și cu tot ce aduce nou era virtuală. Internetul îmi este străin. Citesc și adun ziare, reviste. Acelea le pot răsfoi când vreau. Și le păstrez și e mai bine. Cred că sunt mai în câștig decât aș citi pe calculator. Acolo oricând se poate  șterge, dar astea rămân.

N.N.: Și acuma ce faceți cu ce vă ocupați?

V.C.: Locuiesc singură. În afară de scris, citit, mă ocup de viața artistică a Poenei. Fondul muzical al filmului documentar „Învingătorii”, un film despre  sătucul nostru, s-a făcut cu muzica mea. Un film care a făcut înconjorul lumii, a ajuns și prin Japonia, și prin Brazilia și pe nu mai știu unde. Mai cosesc, așa cum se cosește la munte, căci am și o gospodărie că-mi plac animăluțele. Țin o văcuță, o juncuță, care pasc pe imașul mare rămas de la ai mei. N-am împrăștiat nimic. Țin găinușe, doi cățeluși, dar de pisici nici nu mă mai întrebați. Toate animalele îmi plac. Satul a rămas permanent în ființa mea. Iar viața mea este, deocamdată, un poem neterminat în acest univers de lumină, iluzii și iubire.

P.S.Interiorul școlii mai stă împodobit cu toate materialele ilustrative pregătite de mâinile ei. Aici a venit la întâlnirea cu noi, basarabenii, ca să ne cânte răscolitor din fluier și muzicuță, să ne recite din inspiratele ei poeme, care, vorba autoarei, sunt izvorâte dintr-o rază de lună și alta de soare, muiate în cristalinul izvoarelor de pe aceste plaiuri mioritice. Aici, după întâlnirea impresionantă cu povețe pentru copiii prezenți, am stat la sfat cu ea, realizând acest interviu.  

Viorica Cătuna îi spune bun venit doamnei Olga Leșenco, președinta  Despărțământului „Areta Moșu” a Asociației ASTRA din Florești.
Viorica Cătuna povestind despre viața de la munte.
Corneliu Gheorghiță din Roșietici, Florești recită din Coșbuc pentru doamna învățătoare.
Pe vârf de munte cu Viorica Cătuna: Vladimir Leșenco, Nina Popovici, Elena Suvac, Nina Neculce, Olga Leșenco
PUBLICITATE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.

*

code