Lecția de viață a străbunicii mele

0
252

Astăzi, am simțit nevoia, mai mult decât în alte zile, să fiu mai înțelegător, mai conformist, mai sentimental, să mă trezească ceva altfel, și am descoperit ceea ce demult nu mai auzisem, ce mi-a răpus sufletul de tristețe, de prețuire a vieții în general și ceva care mi-a răvășit sentimentele până la lacrimi. Este vorba despre istorioara de viață a străbunicii mele, despre destinul crunt pe care l-a avut și despre bucuriile prin care a trecut, în pofida tuturor greutăților.

Totul a început în anul 1932, în satul Șuri, când s-a născut străbunica mea Irina, în familia lui Vasile și Ileana Balan. Pe atunci, viața era cruntă, plină de greutăți, griji și nevoi. Era o perioadă de mijloc, dintre finisarea, în 1918, a Primului Război Mondial și începerea în curând a celui de-al Doilea Război Mondial, în 1939.

Străbunica s-a născut într-o simplă familie de țărani, a avut 4 frățiori, care erau mai mari decât ea cu câțiva anișori, ocupația de bază a părinților fiind agricultura. Vremea trecea, iar odată cu timpul, creșteau și copiii, și grijile, și nevoile vieții. Venise timpul când se începu cel de-al Doilea Război Mondial. În fiecare sat, în fiecare casă și în fiecare familie veniseră reprezentanții puterii sătești, cerând ca unul dintre bărbații casei să fie înrolat în armată. Chiril, fratele mai mare al străbunicii, a plecat pe front, de unde nu s-a mai întors. A murit în război, rudele primind doar o telegramă care confirma decesul.

După terminarea războiului, veni o vreme care s-a memorat pentru totdeauna în inima străbunicii, când viața deveni un adevărat calvar – Foametea. Totul pe atunci era foarte greu. Nu era de mâncare, nu era de lucru, iar lumea murea mergând pe drum. Toți însă țineau unul la altul, se ajutau și se respectau ca oameni. Străbunica mai adăugă că nimeni din acea perioadă, nu mâncase pe săturate. Toți fuseră nevoiți să supraviețuiască din ce găseau, fiecare grăunte fiind socotit ca un bob de aur. Deseori, mâncau grăunțe crude, turtele cu pelin, lobodă, lapte din când în când, urzică vie sau moartă, nalbă, macuh, care era considerat cea mai mare delicatețe în acea perioadă și turtele din jom de sfeclă de zahăr, pentru animale. De multe ori, după masă oamenii se umflau, medicii pe atunci nu erau. Cei mai mulți oameni, au murit sub ochii străbunicii, primăvara, când a început să se întărească un pic grâul și orzul.

Oamenilor nu le ajungea răbdarea să aștepte până aceste culturi erau comestibile, de aceea îl măcinau de verde, îl amestecau cu buruieni, ca să fie mai mult, cu lobodă, cu știr și făceau un fel de turte, pe care din nerăbdare, le mâncau fierbinți. Mulți se îmbolnăveau, mureau, și doar puțini dintre ei, se reabilitau.

În pofida tuturor greutăților, familia străbunicei se considera fericită. Tatăl ei, mai glumea în unele seri, mama, mai punea deoparte câteva grăunțe, iar frații mai mari, îi ofereau o copilărie plăcută, în măsura posibilităților. Totul însă, era până la o vreme. Într-o bună zi, tatăl străbunicii a plecat la Drochia, pe jos, cu văcuța pe care plănuia să o vândă la târg, pentru a-și cumpăra măcar un lot de pământ, câtuși de mic, însă nu s-a mai întors. După acest incident, totul s-a schimbat. Mamei străbunicii îi era foarte greu să întrețină familia de una singură, nu mai glumea ca odinioară și deseori plângea, însă a găsit puterea necesară pentru a face față tuturor greutăților. După ceva timp, fratele mijlociu al străbunicii, Dumitru, a plecat la joacă pe șes, acolo găsind o grenadă de pe timpul războiului, alergând repede acasă, suindu-se în pod pentru a vedea ce a găsit, a declanșat mecanismul grenadei, iar ea a explodat în mâinile acestuia. Mama străbunicii nu a trăit mult după acel incident. Astfel, au depășit vremea războiului și Marea Foamete doar 4, din cei 5 copii ai familiei Balan.

Străbunica s-a căsătorit, ceilalți frați ai săi s-au împrăștiat prin lume, unul în Siberia, altul peste graniță, în  satul de baștină rămânând doar străbunica. După căsătorie, a luat familia soțului – Sîrbu.

A crescut 2 copii, unul dintre care e bunelul meu, a construit casă cu un sărăieș, așa cum era primit atunci, și încetul cu încetul, a ajuns să ducă un mod de trai cât de cât bun. La momentul actual, străbunelul nu mai e printre noi, iar străbunica, își aduce aminte cu lacrimi în ochi despre destinul și viața pe care a avut-o ea și familia sa.

Străbunica mea, pe nume Irina Sîrbu, este și astăzi alături de noi, având deja 88 de ani, fiind stabilită cu traiul în localitatea în care s-a născut și iubindu-ne foarte mult! Ne spune mereu că a dus o viață grea, că niciodată nu a uitat să fie fericită cu puținul pe care l-a avut, și că „dacă avem o bucată de pâine, și pe cei dragi aproape, suntem fericiți”!

Această povestioară de viață, se citește foarte greu pentru mine, cu lacrimi în ochi și cu tristețe în suflet. Are un efect imediat, probabil pentru că provine din timpuri vechi și oarecum evoluția societății a estompat modul acela de a scoate la iveală greutățile vieții, scumpul preț pentru fericire și morala care reiese din astfel de povești. Totuși, povestioara scoate în lumina zilei, multe lucruri. Ne  îndeamnă să prețuim modul de viață în ziua de azi, ne îndeamnă să prețuim pacea și cel mai important, să nu-i uităm pe cei ce s-au jertfit pentru viitorul nostru, căci pe timp de grea încercare, viața omului e ca o floare, se scutură și ne mirăm de ce?…

Stas Cebotari

PUBLICITATE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.

*

code