URMELE NEAMULUI DE VIȚĂ NOBILĂ MELELI, NE DUC… LA DROCHIA!

0
1427

Fiecare din noi are un loc sub soare, dar foarte puțini își pun întrebarea și vor să cunoască cu adevărat, cine le sunt strămoșii, de unde se trag rădăcinile? Recunosc, că este o muncă enorm de migăloasă, care necesită timp, dedicație, mult studiu și chiar cercetare în domeniu. Dar, întotdeauna mi-a plăcut să analizez și să descopăr lucruri unicale, cuprinse de taine, încă neştiute.

O doamnă elegantă, cu ochii verzi, energică, creativă, mereu în stare să plăsmuiască adevărate opere de artă – o combinație perfectă între stil, sens, forme și culoare, cu maniere alese și rafinate – semnul unei bune și corecte educații – este ceea ce o definește cu desăvârșire pe eroina poveștii mele, d-na Ludmila Tetco-Meleli. E cea, care a păstrat în taină o istorie cu adevărat senzațională, mai bine de patru decenii, sacrificate cu dăruire, inspirație și talent, discipolilor Școlii de Arte Plastice pentru copii din orașul Drochia, împreună cu soțul său, Victor. O istorie cuprinsă de mister, care a dezvăluit secretul evoluției arborelui genealogic al familiei Meleli, neam de viță nobilă, urmele căruia ne-au adus la Drochia.
Pentru prima oară am fost intrigată de d-na Ludmila acum un an în urmă, când mi-a spus, că strămoșii ei sunt din neam de viță nobilă. Am zis atunci, că ar fi bine să discutăm mai pe îndelete, ca să pot afla mai multe lucruri, ce ar crea o poveste frumoasă și captivantă și, dacă e cu adevărat veridică, ar putea duce faima acestei familii, ca moștenitori și reprezentanți de viță nobilă și în zilele noastre. Intrând mai apoi din nou în vâltoarea problemelor și grijilor cotidiene, am dat uitării această poveste.
Și, iată, într-o bună zi, istorioara, povestită în grabă, și-a făcut din nou apariția în amintirea mea și mi-am luat inima în dinți, zicându-mi: ” Doamne, cum de am putut să trec cu vederea această poveste, care poate fi o filă importantă din istoria oamenilor, pe care îi cunosc atât de bine și, care, nu trebuie căutați mult, căci ei sunt…chiar alături”. Am decis să fac o vizită acestei familii minunate, Victor și Ludmila Tetco-Meleli. Știți, chiar a fost o întâlnire plăcută, susținând o discuție de suflet, care m-a purtat cu două secole în urmă, pe aripi de istorii, demult acoperite de negura vremii.
Pomenindu-mă în locuința eroilor mei, pe care i-am descusut de toate amintirile posibile, făcându-i să scotocească cele mai dosite ungherașe, cutii cu documente, albume cu fotografii de pe atunci, carnete cu poezii și lucruri, lăsate drept moștenire, mi-am dat seama, că am pierdut o groază de timp, în care aș fi putut afla foarte multe, aș fi putut scrie o carte. Atunci am descoperit acel grăunte de adevăr, că fiecare din noi poate avea o asemenea istorie frumoasă despre străbunii săi și doar lenevia și indiferența o poate sorti peirii, ca să nu mai vadă niciodată lumina zilei și să nu o mai cunoască niciodată urmașii noștri.
În lista alfabetică a arborelui genealogic al nobilimii din Basarabia, (document atestat în Arhiva Națională a R.Moldova, sub numărul 261 este înregistrat Nicolae Meleli (1826), de la care generează vița de nobili cu numele de familie Meleli
Astfel d-na Ludmila mi-a arătat cu mândrie fotografia celui, care a stat la baza arborelui genealogic al familiei de nobili Meleli, urmele căruia au adus peste aproape două sute de ani….aici, la Drochia.
În fața mea a apărut imaginea unui bărbat viguros, cu trăsături proeminente și privirea pătrunzătoare, care era să fie Nicolae Meleli, un grec chipeș și frumos, de 48 de ani, care se căsătorise cu o româncă bucureșteancă foarte frumoasă, care avea doar 18 ani. Despre frumusețea ei, se spune, că mulți și-ar fi dorit o așa soție, în pofida faptului, că era din păturile cele mai sărace.


Instaurați cu traiul în Moldova, au avut trei feciori și două fiice. Tatăl Meleli s-a îngrijit de soarta fiecărui copil, lăsându-le drept moștenire fiecăruia averi impunătoare. Ulterior, fiicele s-au căsătorit în Ucraina, un fecior a fost stabilit cu traiul în Petersburg, fiind bancher, al doilea fecior a locuit în Bălți, având în posesie un cazinou și crescătorie de cai, fiind un călăreț neîntrecut și organizând mereu întru desfătarea nobilimii, curse și alergări de cai. Țin să vă spun, dragi cititori, că despre isprăvile acestui brav și tânăr nobil s-a vorbit în povestirea ”O alergare de cai” din ”Amintiri de junețe” a lui Constantin Negruzzi, despre care ne relatează următoarele (citat din povestire):
”Doisprezece concurenţi purceseseră şi numai cinci se înturnau. Curând şi din aceştia mai rămaseră trei. Doi rivali era acum: un armasar negru şi o iapă sură. Calul era mic de trup, dar plin de foc; picioarele-i era atât de delicate, încât păreau că numaidecât or să se frângă. Pe dânsul era Meleli. El sta înfipt pe şea şi atât de neclintit, încât omul şi dobitocul semănau un trup, un centaur. Calul era numai spumă; muşchii i se întinseseră ca coarda unui arc şi aburi groşi ieşeau din el. Fruntea călăreţului şiroia de sudoare; el legase frâiele de oblâncul şelei şi se ţinea de coama cursierului.
Iapa sură, pe care o încăleca un jochei a nu ştiu cărui domn, era mai mare decât armasarul; trupul ei lungăreţ o arăta că e fugariţă. Întinsese capul înainte, urechile le lăsase pe spate, şi alergând alăturea cu dânsul, şuieratul largilor ei nări era ca boldul unui pinten pentru armasarul care atunci şi mai tare se răpezea la fugă, însă ea nu-i da pasul.
Amândoi erau acum ca la cinci sute paşi de ţintă, când Meleli înfipse ambi pinteni în coastele armasarului. Un sânge purpuriu vopsi pielea lui lucie ca atlazul şi negru ca pana corbului. Rânchezând de durere, se răsuflă sforăind straşnic, zburli unduioasa coamă şi, aruncându-se în zece copce, ajunse ţinta, nobilul dobitoc!
Îndată îl urmă şi iapa.
— Hura! strigă gloata, bătând în palme.
Meleli primi vasul de argint pe care era săpate armăturile Besarabiei.
Armăturile aceste sunt: capul zimbrului moldav, ţiind în coarnele sale pajura împărătească cu aripele întinse.
Întovărăşit de jandarmi şi de toţi privitorii, cu muzică înainte sunând marş, Meleli intră în oraş.
Astă intrare triumfală se pomeneşte şi se va pomeni multă vreme în capitala Besarabiei, precum se pomeneau la Roma triumfele lui Cesar, August ş.c.l….”
Cu siguranță, că scriitorul C. Negruzzi a rămas uimit de vitejia și triumful tânărului Meleli, care intrase deja în istorie, prin victoria câștigată la această alergare de cai.
Trecem cu povestirea la cel de-al treilea fecior, Ioan (Ivan), care avea în stăpânirea comunei Prajila, din raionul Florești, foarte mult pământ, ajutând la ridicarea bisericii și școlii din localitate.
Legenda ne relatează că primii locuitori care au creat acest teritoriu, la început au măsurat pământul cu o prăjină, de la acest cuvânt provenind și viitorul nume al satului. O altă legendă e de părerea că toponimul Prajila provine de la așezarea geografică (în prăvale). În documente, pe timpul unui recensământ din anul 1774 se spune că „Pravila” avea 16 case, neavând nici un birnic. Din unele documente se poate de aflat informația că teritoriul populat de actuală localitate – Prajila, se împărțea în 2 părți: Prajila de Jos, numită și Prajila de lângă Răut și Prajila de Sus, numită și Vădurele (fiindcă era în apropierea unei păduri). În anul 1858, când în Basarabia populația locală a început să se răscoale împotriva Imperiului Rus, din județul Soroca s-au răsculat 13 sate, inclusiv Prajila. În 1877 Prajila de Jos împreună cu Vădurele avea 138 de gospodării.
Istoria acestui sătuc este interesantă, dar să depănăm firul vieții celui de-al treilea fecior, care a fost Ivan. A avut treii feciori: Nicolae, Petru, Alexandru și o fiică Maria. De la el se trage vița genealogică a eroinei mele, căci feciorul Petru și a fost bunelul d-nei Ludmila și istoria căruia urmează să v-o povestesc. Tatăl bunelului Petru, cel care a fost întemeietorul Prajilei, a fost înmormântat în curtea bisericii din Prajila, în semn de recunoștință și onorul sătenilor, adus pentru generozitatea și bunătatea, pe care le-a dăruit oamenilor.
D-na Ludmila a povestit cu multe amănunte despre viața bunelului său. Soarta fraților Petru și Nicolae a purtat amprenta unei frumoase povești de dragoste, pe care o nutreau în suflet față de o tânără moldoveancă din Prajila, pe nume Ecaterina.
Pe timpurile acelea exista tradiția, că familiile de viță nobilă își logodeau copiii, fără știrea lor. Așa a fost să fie și în familia celor patru copii – trei frați și o soră. Cel mai mare fiind Nicolae, urma să se căsătorească primul. Părinții deja logodise pe Nicolae și Ecaterina, iar pregătirile de nuntă erau în toi. Nimeni nu avea să știe atunci, că pisica neagră avea să treacă cărarea celor doi frați. Povestea e că fratele mijlociu,Petru purta în suflet o dragoste pătimașă față de Ecaterina, încă de pe când erau copii. Această poveste de dragoste a mărturisit-o d-na Ludmila Tetco-Meleli, Îi povestise pe timpuri bunelul Petru, că era încă copil, când se îndrăgostise de Ecaterina din clasa a 2-a, așteptând-o de la școală, ca să iasă în cale și să-i dăruiască flori. Această dragoste platonică era reciprocă, doar că nu le permitea buna educație să-și arate unul altuia sentimentele, așa ajungând deja adolescenți. Fratelui mai mare, Nicolae la fel îi plăcea de Ecaterina, știind că și fratele Petru este îndrăgostit de ea. Când pregătirile de nuntă erau în toi, Ecaterina a fugit la bunica lui Petru, întrebând cu lacrimi în ochi ce să facă, deoarece îl iubea pe Petru și nu vrea să fie cu Nicolae. Bunica, fiind o femeie înțeleaptă, a liniștit-o, spunându-i să nu-și facă griji, că ea va aranja totul. Nimeni nu știa nimic, despre ceea, ce urma să se întâmple. Declarația făcută atunci de bunica, în fața tuturor, a fost ca un trăsnet într-o zi cu soare, ea spunând la toți, că nunta nu va fi, deoarece Petru și Ecaterina se iubesc și, chiar dacă tradiția cere, ca feciorul mai mare să se însoare primul, părinții nu ar trebui să meargă împotriva voinței tinerilor. Nunta a fost, dar nu cu Nicolae, ci cu Petru, fapt, ce fratele mai mare nu a putut să-l ierte toată viața.
Astfel Petru și Ecaterina Meleli, s-au căsătorit și au avut cinci copii: două fiice, care au murit de mici și trei feciori: Vasile, Egor și Vladimir. Și fratele Nicolae se căsători cu o fată din Prajila, pe nume Agafia, iar relațiile dintre cei doi frați s-au schimbat spre bine, cu trecerea anilor.
Dar în anul 1941 tatăl lor Ioan, împreună cu toată familia, cu feciorii și nepoții,au fost exilați în Siberia.

  • Atunci, când a fost exilat bunelul Petru în Siberia, cu bunica Ecaterina și cei trei feciori: Vasile, Egor și Vladimir, (tatăl meu Vladimir era cel mai mic, avea doar 10 ani), – ne mărturisește d-na Ludmila. – Multe greutăți a trăit în acele timpuri familia bunelului Petru. Au fost aduși în Narîm, din Siberia, unde aveau să locuiască în niște bărăci. Era foarte frig și mulți înghețau și mureau, nefiind obișnuiți cu clima rece. Ei s-au mobilizat și au săpat în pământ, făcându-și locuință subterană, având și merinde, un sac cu făină, ce au reușit să ia cu ei și ce i-a ajutat să supraviețuiască. Dar viața trebuia să continuie, in pofida tuturor greutăților. Bunelul trebuia să-și asigure familia. Fiind un foarte bun pictor și meșter lemnar, a început să meșterească lucruri unicale: mobilă pentru înalți cinovnici și demnitari de prin părțile locului, făcându-și o bună imagine și devenind în scurt timp unul din cei mai solicitați meșteri lemnari, fiind răsplătit generos pentru lucrările sale. Feciorii săi urma să plece la școală, pentru a-și urma studiile. Deoarece nu cunoșteau limba rusă, primeau numai note de doi, dar până la sfârșitul anului de studii cu toții erau deja eminenți. În Procopievsc (Siberia) a ridicat împreună cu feciorii o casă de 25 pe 15 metri, o casă mare pentru toți membrii familiei. Între timp familia fusese despărțită, căci el fiind solicitat și în alte gubernii din Siberia, era nevoit să accepte cerințele celor mai influienți oameni, fapt ce i-a permis să devină un om înstărit, ca să-și asigure familia. Vladimir (tatăl d-nei Ludmila) și fratele Vasile se căsătorise cu rusoaice. Vasile a decedat în urma unui accident, iar Vladimir și Galina, au avut doi copii, care s-au născut în Siberia, o fiică Ludmila (eroina poveștirii mele) și fratele ei Eugen.
    Bunelul Petru tânjea după cei dragi și era deja sleit de puteri de atâta muncă, dar nu i se permitea să-și vadă familia, cu toate că se bucura de susținere din partea autorităților locale. Într-o bună zi, a lăsat totul baltă și a făcut cale de 500 km. pe jos, ajungând în Procopievsk, la familia sa. Un timp se ascundea, de teama să nu fie văzut de cineva, ca să-l denunțe, dar a trecut mai mult timp și nu venise nimeni, posibil, considerând, că merită să fie lăsat în pace. Așa și au locuit împreună cu familia în Procopievsk, până când au fost reabilitați. Întorși în Lazovsc, Sîngerei, la fratele Egor, tatăl d-nei Ludmila a decedat la doar 39 de ani, iar mama Galina a avut fericirea să trăiască 81 de ani.
    D-na Ludmila Meleli și-a urmat studiile la colegiul de pictură Repin, după care a studiat la Institutul Pedagogic ”Ion Creangă” din Chișinău, facultatea grafică și pictură, studiind împreună cu viitorul său soț, Victor Tetco, căsătorindu-se și fiind îndreptați de la facultate la serviciu în orașul Drochia, având și ei o fiică și un fecior. De mai bine de patru decenii muncesc cu dedicație, altoind la discipoli dragostea de artă și frumos și bucurându-se de respect și apreciere din partea colegilor.
    Astăzi privesc cu drag la această doamnă, mamă, bunică și neîntrecut profesionist în pictură și arta compoziției decorative, care a reușit să ducă peste ani acel talent irepetabil, moștenit de la străbunii săi de viță nobilă, acel gust rafinat în tot ce creează cu multă inspirație, păstrând cu sfințenie cele mai alese calități: delicatețea, noblețea și inteligența, care au fost pe loc de cinste în familia neamului de viță nobilă – Meleli. Harul de a modela până la perfecțiune orice idee, inspirată din pasiunea și dragostea nemărginită față de frumos, îi face pe soții Tetco-Meleli să se simtă împliniți cu desăvârșire, pentru că fac, ceea ce iubesc să facă, creând lucruri, demne de admirația și aprecierea tuturor.
    O pasiune aparte a d-nei Ludmila Tetco-Meleli este munca plină da sacrificiu în arta compoziției decorative, plăsmuite și inspirate din suflet, originale și irepetabile. Astfel, muncind ore în șir, alături de discipolii săi, altoind și lor acea pasiune de frumos, a reușit să creeze colecții vestimentare, utilizând originale compoziții decorative, care s-au bucurat de un succes irevocabil la numeroase concursuri. S-au bucurat de aprecierea celor mai buni profesioniști renumitele colecții: ”Povestea de iarnă”, ”Muzica culorii și florilor”, ”Zefirul cosmic”, ”Plai natal”, ”Îngeraș de la Moldova”, cu aplicații decorative de o rară frumusețe, cu elemente populare, îmbinând cele mai neașteptate combinații de culori și forme, care i-au conferit, cu adevărat un renume de maestru în arta modelării, picturii grafice și compoziției decorative.
    -Pentru mine și soțul meu, profesia și vocația, este sensul vieții noastre, – mărturisește d-na Ludmila, – totul, ce ne înconjoară, are sens, culoare și grai, deoarece Arta picturii, decorației, modelării, trebuie înțeleasă, percepută, cizelată și transmisă mai departe în forma perfectă. Asta e menirea noastră, dar mai e ceva, ce simt cu sufletul, căci străbunii mei au iubit arta.
    Așa au fost să fie cei dedicați artei frumosului, modești din fire, deosebiți, prin tot ce fac, înzestrați cu o rară delicatețe și inteligență, cei, care poartă cu o modestă mândrie în suflet cele mai alese calități, moștenitorii neamului de viță nobilă, cu numele Meleli.
    Nu pot să știu, dacă am atins struna sufletului d-voastră, prin această deloc scurtă povestire, dar urmează să vă întrebați: ”Oare, am făcut totul, ca să cunosc istoria mea de la rădăcină? Oare merită să știu cine sunt cu adevărat?” Este doar o întrebare retorică, iar răspunsul va depinde de voința, răbdarea și vrerea d-voastră. Dacă v-am intrigat să găsiți răspuns la aceste întrebări, vă doresc succes, iar eu țin să vă bucur, că aici nu se termină istoria despre numele Meleli, căci am descoperit în arsenalul de colecții moștenite, poezii, scrise de bunelul Petru Meleli, poezii scrise cu aproape un secol în urmă. Deci, povestea va mai urma…..
    Ala Bugai
PUBLICITATE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.

*

code