Nicăieri viața nu poate fi mai frumoasă decât acasă (Mărturisirile Feliciei)

0
58

Şi la cei aproape 50 de ani, Felicia a rămas la fel de subţire şi mlădioasă. După ce a petrecut mulţi ani prin străini, unde i-a încărunţit părul şi i-au apărut primele riduri, a hotărât să se întoarcă acasă. A revenit singură, fără soţ şi copii. Pentru totdeauna.

La capătul pământului

A stat aproape 13 ani departe de casă, printre rătăciţii din toată lumea. S-a pornit cu întreaga familie atunci parcă într-o şagă tocmai la capătul pământului. Ştiau foarte puţine lucruri despre Australia, iar despre oraşul Perth, situat în coasta de vest a acestei ţări, nici nu auziseră. Nu le-a fost greu să-şi găsească de lucru, să-şi aranjeze copiii la şcoală. Verişoara care i-a invitat i-a ajutat să intre în lumea nouă.
Felicia a muncit doi ani împreună cu soţul la o fabrică de prelucrare a cărnii. Apoi, soţul şi-a găsit pe altcineva şi s-a stabilit în altă parte a Australiei, la Sydney. Feciorii au rămas cu ea. Între timp, au făcut acolo studii şi s-au angajat în industria petrochimică. Sunt mulţumiţi şi nici nu vor să audă de întoarcerea în ţară.
Felicia însă nu putea să se obişnuiască cu viaţa şi clima de acolo. Plictisită, într-o zi a pus punct şederii ei în Australia. „Cât am stat acolo, mă visam acasă noapte de noapte. După un vis frumos, într-o dimineaţă dinaintea Paştelui, m-am trezit şi le-am zis copiilor: „Voi cum vreţi, dar eu nu mai pot, am obosit, vreau acasă!”. Mi-am făcut bagajele şi am venit. Ce bucurie, ce putere am simţit când m-am văzut pe locurile unde m-am născut şi am copilărit, unde am iubit întâia oară!…”

La mormântul părinţilor şi al iubitului

Primul lucru pe care l-a făcut de cum a ajuns acasă a fost vizita la cimitir. A îngenuncheat la mormântul părinţilor şi a zăbovit la crucea omului ei drag pe care mi-a spus că încă îl mai iubeşte. S-a recules în liniştea cimitirului.
Nu știu cum e străinătatea și nu pot să știu ce sentimente încearcă omul când se întoarce pe locurile dragi după o lungă despărțire. Dar ce avea să-mi mărturisească Felicia ține de o rațiune fundamentală a existenței noastre: „Cine nu s-a rupt niciodată de vatră nu are de unde şti şi înţelege ce înseamnă să te întorci în preajma celor dragi. Este o sfântă taină. Altminteri, fericirea care m-a cuprins nu ar fi fost deplină. Am simţit acolo, lângă crucea părinților, lângă crucea iubitului meu, că aş putea face orice, aş putea ierta pe oricine. Şi chiar mă întrebam de unde atâta înnoire şi prospeţime? Oare nu e o lucrare a lui Dumnezeu? Caut cuvintele potrivite ca să exprim sentimentele ce le-am trăit în acele clipe şi nu le găsesc. Îmi vin pe limbă aceleaşi cuvinte banale, deşi în suflet e cu totul altceva. Partea ceea din mine care se atrofiase şi se înnegrise în Australia s-a luminat acum. Întâlnirea cu cei dragi din cimitir mi-a schimbat starea de spirit, mi-a hrănit sufletul. Şi am văzut că nicăieri viaţa nu poate fi mai frumoasă decât acasă”.

Radu – marea ei dragoste

Amurgul pătrundea prin geam cu mirosul de narcise, lalele şi iarbă proaspătă. Cafeaua de mult se răcise pe masă, iar eu ascultam vrăjită o voce duioasă ce povestea despre bucurii şi dureri de altădată: „Era frumos, chiar foarte frumos. Păr blond, frunte înaltă, ochi albaştri, trup îndesat şi bine făcut. Ne iubeam ca doi copii de la 14 ani. Câte planuri frumoase am împletit! Dar când venise vremea să ne căsătorim, părinţii lui Radu, pedagogi de profesie, i-au spus: „S-au trecut vremurile iubirilor descrise în romanele de dragoste. Trebuie să te gândeşti mai întâi la partea materială. Felicia e fată bună, dar e săracă. Angela ţi s-ar potrivi mai bine. Are şi casă, şi maşină…” Şi, silit de părinţi, s-a căsătorit cu Angela. Peste un an, m-am măritat şi eu cu Ion, un fost coleg de clasă. Sufeream amândoi. Însă fiorul care uneşte fiinţele ce se iubesc continua să ardă în inimile noastre…”

Da. E un lucru foarte frumos, am zis, iar Felicia, după ce a sorbit câteva înghiţituri de cafea, a continuat: „Am început să ne întâlnim pe ascuns într-un loc ferit de lume – la căsuţa pădurarului, un prieten bun de-al lui Radu. Pentru a nu da de bănuit, ne vedeam în timpul zilei. Dorinţele amplificau intensitatea sentimentelor. Şi am văzut că iubirea furată e mai dulce, că poate fi simţită şi gândită altfel, că mirosul de liliac și cimbrişor e mai îmbătător şi zilele de primăvară sau de toamnă sunt mai pline de poezie. De fiecare dată, Radu mă strângea cu vechea pasiune cu care m-a cuprins atunci când mi-a oferit primul sărut. Sufletul şi trupul meu de femeie doar în faţa lui se deschideau. Cu sărutări pătimaşe, cu atingeri uşoare din tălpi până în creştet, momentele celea îmi aduceau o pace perfectă. Nu era greşeala mea sau a lui, era iubirea noastră sfântă şi nu vedeam un păcat în ceea ce făceam.
Căsuţa pădurarului, tăcută şi tainică, ne-a primit binevoitoare mai bine de cinci ani. În acest timp, s-au născut cei doi fii ai mei care, din fericire, seamănă cu buneii. Nu trăiam cu Ion sentimente deosebite nici în pat, nici în viaţa de toate zilele. În plus, mai era şi brutal. Aşa că nu m-a durut deloc atunci când şi-a găsit altă femeie în Australia…”

Durere, melancolie, bucurie

Era vară şi pădurea fremăta în aşteptarea celor doi. Radu – în drum spre căsuţa pădurarului – a hotărât să treacă pe la iaz să se scalde. Înfierbântat cum era, a intrat în apă şi… nu a mai ieşit. Două zile l-au căutat oamenii din sat. În cea de-a treia, a ieşit la suprafaţă desfigurat. A fost mare jale la înmormântarea lui. Felicia – fără să îi pese de „ce va zice lumea” – l-a bocit cu toată durerea ce i se revărsa din inimă. Lacrimile ei au curs pârău multe zile şi nopţi după aceea. Sufletul i-a rămas înlăcrimat pentru totdeauna. Îşi aduce aminte mereu de clipele luminoase ce i s-au dat de Sus şi nu uită să îi mulţumească Domnului pentru asta…
Înnoptase de-a binelea când Felicia și-a încheiat povestea. În ochii ei mari plutea melancolia. S-a ridicat de pe scaun aşa subţire şi mlădioasă ca în tinereţe, a închis geamul, apoi a luat poza lui Radu în mâini şi mi-a vorbit: „Ce stare frumoasă de spirit m-a învăluit! Parcă s-ar fi întors Radu din mormânt. Doamne, cât am aşteptat să mă văd din nou acasă! De-acum încolo, zilele vor fi mai luminoase şi mai liniştite şi pentru mine. Mă simt mult mai adevărată şi mai înţeleaptă în ceea ce am de făcut”. Şi din nou i s-au prelins lacrimi de bucurie pe obrajii ei frumoşi. Era acea bucurie fierbinte care e gata să îţi topească întreaga fiinţă, chiar dacă ştii că te copleşeşte realitatea dură şi că ţi se poate întâmpla oricând orice.

P.S. Au trecut cinci ani din ziua când Felicia mi-a făcut aceste mărturisiri. Continuă să stea acasă, în Republica Moldova. Nu e tentată să plece înapoi, cum o fac atâția alți conaționali care după ce revin, stau un an-doi, apoi iau din nou drumul pribegiei. Eroina noastră nu s-a speriat de greutăți. S-a axat pe cultivarea legumelor bio în câmpuri protejate. Nu cultivă mult –atât cât să-și facă un ban de cheltuială, dar e mulțumită. Muncind afară sau în casă, călătorește mereu în timp cu spuma amintirilor, ce-i încălzesc sufletul. Iar primăverile și, mai cu seamă luna mai cu toate florile și amintirile de neuitat, repetă în sufletul ei o revenire luminoasă la nesfârșit, îi oferă în fiecare zi un adaus de îndumnezeire.

Nina Neculce

PUBLICITATE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.

*

code