La Sfat cu oameni frumoși… descusuți de Nina Neculce

0
1049

E un mare Dar de la Dumnezeu să crești într-o familie iubitoare. De acest dar s-a bucurat  profesoara Mariana Vovc de la Colegiul „Mihai Eminescu”din Soroca cu care stăm astăzi la  sfat. Cumpătată în vorbe, profundă în gândire, autocritică și reponsabilă, știe să uimească prin ore de română deosebite, prin scenarii excelente, printr-o modestie de invidiat. 

„Mama și tata rămân a fi cea mai frumoasă și mai luminoasă pagină din povestea vieții mele”

Nina Neculce: Stimată doamnă profesoară, Mariana Vovc, în ultimul timp iradiați o stare de voioșie, de sănătate sufletească, de împlinire. Pe ce se reazemă aceste trăiri, unde își au izvorul? Mariana Vovc: Nu știu dacă e stare de voioșie. Mai degrabă, e una de împăcare cu sine. Și, dacă e s-o numim ,,împlinire”, atunci izvorul acesteia are un nume: Daria-Maria, nepoțica, întregul meu univers existențial.

N.N.: Ne întoarcem în timp ca să aflăm povestea vieții Marianei Vovc. Când și unde ați văzut pentru prima oară lumina zilei?  M.V : M-am născut într-un sat frumos de codru: Mândrești, r. Telenești, un sat cu oameni harnici și gospodari, cu acel fel blajin și chibzuit de a potrivi cuvântul cu fapta, cu acea cumințenie înnăscută de a se aduna grămăjoară la ceas de bucurie ori necaz, despre care irepetabilul Gr. Vieru spunea la o întâlnire: ,,La Mândrești, mai mândru ești,/Mai frumos și mai senin,/ La Mândrești, am să mai vin.” Dacă era întrebat cineva, pe timpuri, când e născut, numaidecât găsea niște asociații: ,, pe vremea secerei” ori ,, în cârneleagă”. Voi răspunde și eu în această manieră, că-mi este dragă: a doua zi de hram, când toată lumea  era la joc în centrul satului,pe 29 august 1962.

N.N.:. Cum s-au numit părinții și cu ce s-au ocupat?

M.V.: Părinții mei, Maria și Mihail Frăsineanu, sunt rădăcinile care mă țin și care, din vreme-n vreme, îmi fac câte un rechizitoriu de conștiință, căci, deseori, mă prind la gândul dacă îmi aprobă sau dezaprobă faptele. Mama a fost profesoară de limba și literatura română, iar tata-medic radiolog, dar, în primul rând, oameni care au iubit viața și care au lăsat amintiri frumoase despre noblețe sufletească, demnitate și dragoste pentru semeni.

N.N.:Fiind unica la părinți, ați fost un copil cuminte, o fetiță bună așa ca fata Moșului?

 M.V.: Unde ați văzut copil cuminte și babă frumoasă? Spațiul copilăriei mele a fost unul fericit, cu părinți grijulii și iubitori, cu povești pe genunchii bunelului, cu cea mai gustoasă zeamă, pregătită de bunica la cuptoraș. Eram pusă pe șotii, inventam fel de fel de năzbâtii, care se soldau cu lecții lungi  de bună conduită, dar, în principiu, am fost un copil ascultător.

N.N.: Cum a fost relația cu mama și tata? Care din ei a fost mai autoritar?

M.V.: Mama și tata rămân a fi cea mai frumoasă și mai luminoasă pagină din povestea vieții mele. N-aș zice că ar fi fost vreunul dintre ei autoritar, dar ambii erau exigenți și responsabili. N-am făcut nici o dată nimic dintr-un  sentiment de frică, dar pentru că așa cerea buna-cuviință, așa era frumos și corect. În filozofia de viață a părinților mei, familia, munca, bunătatea, credința, onoarea erau valorile care înfrumusețează omul și, conform acestor criterii, îl apreciau. Nu suportau minciuna și fățărnicia, de aceea, relația părinți-copii s-a axat pe sinceritate și încredere. Greșelile trebuiau recunoscute, iar după dojană, urmau cuvinte de îmbărbătare și de susținere, atât de necesare, pentru a te ridica și a merge înainte.

N.N.: În relația cu fiica Maricica ați fost la fel?

M.V.: M-am străduit. Cu toate că timpurile se schimbă, am considerat important să educ un om bun. Fiica mea și-a petrecut copilăria la bunei. Am vrut să le bucur anii și singurătatea, dar, în special, să treacă școala lor. Când eram tineri, nu ne ajungea timp și răbdare, veneam obosiți de la serviciu, de la diferite ședințe, teancuri de caiete, proiecte de lecții, activități extrașcolare, era un maraton cotidian. Nu prea aveam timp sa-i mai explic vreo temă neclară și atunci salvarea era bunica, care, la telefon, cu multă răbdare, desfășura lecții de matematică ori de română, urmate  de niște discuții pline de taine.

N.N.: Despre anii de școală ce ați putea să ne povestiți?

M.V.: Au fost ani frumoși și fericiți, cu multe speranțe și ambiții,  cu primele dezamăgiri și decizii de a porni totul de la capăt, cu profesori bine instruiți. Am  fost considerată elevă exemplară, căci am absolvit școala medie cu medalie de aur, cum era pe vremuri.  Participam activ la Olimpiadele școlare.  La cea de limba și literatura română, am început  din clasa a IV-a, căci, pe vremuri, dintr-a patra mergeam la cele raionale,  și tot așa până în clasa a X-a. În afară de compunere, trebuia să recităm și poezie, așa că, volens-nonlens, o făceam. Mai eram membră a colegiului de redacție și aveam misiunea să comentez cu poezioare  sau fraze haioase caricaturile din gazeta  școlii ,,Crocodilul”.

N.N.: Citeați mult în acei ani? Ce autori vă furau somnul nopțile? M.V.: Citeam foarte mult. Cu lanterna sub plapumă, cu manualul de istorie sub romanul ce-l lecturam, ca să nu observe mama, cu cartea pe genunchi la ore, la recreații. Lectura era duminica sufletului meu, era evadare într-o lume minunată, era sesiune de întrebări și răspunsuri. Citeam cu plăcere din Ion Druță, iar din literatura universală, ,,înghițeam” pe nerăsuflate romanele lui Jules Verne. Tare m-aș bucura să văd în zilele noastre un elev cu o carte pe genunchi în timpul lecțiilor, furat de lumea miraculoasă a cărții.

N.N.: Dar cum sunt elevii de azi? Care e orizontul lor de așteptare?

 M.V.: Elevii sunt frumoși în toate timpurile. Schimbările ce se produc în societate îi influențează direct. Sunt mai deschiși, mai îndrăzneți, mai inteligenți, dar a dispărut din ochii lor acea ,,luminiță” a dorinței de lectură, de a se concentra, au devenit mai materialiști. Rezervorul infinit de informații al Internetului i-a transformat într-o generație ,,copy-paste”. De puține ori le citesc în ochi satisfacția în urma unor studii minuțioase, a unui lucru făcut în sudoarea frunții. Cred că e nevoie de schimbare, fiindcă sunt încă multe carențe ce trebuiesc remediate, or, căutarea soluțiilor și implementarea lor e parte a drumului  anevoios spre progres. Școala trebuie să le ofere provocări, ca să stea mai puțin pe rețelele de socializare și să-i atragă spre universul cărților.

N.N.:Nu vi se pare că Școala, Cartea , Biblioteca, Muzeul, profesorul însuși rămân o bătălie pierdută pentru societate?

M.V: Eu cred în viitorul Cărții, al școlii, al frumosului, altfel, pierdem tot. Nu vorbesc despre cunoștințe teoretice adunate în capul elevului fără rost, dar mă refer la o îmbunătățire a sistemului de educație, a relației școală-părinți, a transformărilor benefice care trebuie să se producă în societate. Omul nu poate trăi doar cu interese materiale, mai are nevoie și de alte valori. Școala, cartea, muzeul, biblioteca, profesorul sunt factori decisivi în procesul de supraviețuire a educației. Lipsindu-ne de acestea, ajungem într-un colaps spiritual. Atunci prin ce s-ar deosebi omul ca ființă rațională? Cred că, pentru  progresul unei civilizații, emanciparea omului prin cultură și educație este o condiție sine qua non.

N.N.: Cum e cu învățământul de la distanță în această perioadă de izolare la domiciliu? Nu va lăsa în urmă un gol greu de acoperit? M.V.: E mai complicat, dar e o soluție la moment. Ziua de muncă arată altfel, fiindcă îți lipsește dialogul ,,pe viu” cu elevii, e unul cu ,,ochii legați”. Sunt obișnuită să-i am în față, să le urmăresc reacțiile, să explic cu creta în mână. Sper să ne întoarcem în clase la toamnă și, bineînțeles, vom reveni la temele predate acum.

N.N.: Ne  întoarcem la anii dvs. de școală. Spre ce profesie vă îndreptați gândurile atunci?  

M.V.: Visul meu a fost legat de literatură. Mă vedeam jurnalistă, dar mama, ușor-ușor, m-a direcționat spre Filologie.

N.N.: Am fi fost colege dacă vă urmați visul… Ei bine,  cum ați ajuns să predați limba și literatura română la Colegiul „Mihai Eminescu” din Soroca?

M.V.: După absolvire, m-am căsătorit și mi-am urmat soțul la Soroca, fiind angajată la școala nr. 1, astăzi Liceul Teoretic ,,Petru Rareș”. După câțiva ani, mi-au propus să mă transfer la colegiu și, din 1990, activez în această instituție.

N.N.: Vă cunosc de ani buni. Sunteți o mare muncitoare. Vă iubiți profesia pe ogorul căreia trudiți mai bine de 3 decenii. Când efortul și consacrarea v-au adus cele mai mari satisfacții?

M. V.: Cineva  zicea că orice realizare e un altar de sacrificiu. Mi s-a întipărit în memorie ora publică, desfășurată de mine în cadrul unui seminar republican. În asistență, am avut reprezentanții Ministerului și o mulțime de profesori din școlile raionului. Activam al doilea an,  aveam emoții, căci era o mare responsabilitate. Faptul că am fost apreciată de corifei din domeniu îl consider realizare. Bucuria efortului depus o trăiesc prin fiecare victorie a discipolilor mei la diverse concursuri. Ei mă reprezintă. Și în acest an, cei doi elevi pe care i-am delegat la Olimpiada zonală de la Bălți s-au întors cu locul I.  Chiar de stăm acum acasă, am lucrat cu încă trei elevi, care  au trimis lucrări la un alt concurs, și așteptăm rezultatele cu nerăbdare. O satisfacție deosebită îmi aduc răvașele foștilor  elevi, care mă întreabă de sănătate și îmi vorbesc despre succesele lor.

N.N.: Mai știu că sunteți și o realizatoare talentată de scenarii foarte reușite a diferitor evenimente cultural-spirituale. Unde ați însușit reperele metodologice în scrierea textului literar?

 M.V.: N-aș zice că e vorba de talent, e o plăcere să cauți slova și s-o îmbraci în haină nouă, să-i dai culoare și suflet.  Lecțiile de română predate de mama mea, lecturile și exersările în cadrul Olimpiadelor școlare au fost cele mai bune și mai utile repere metodologice. Și, bineînțeles, bunul Dumnezeu, care mi-a deschis inima spre Cuvânt. În regia mea s-au desfășurat multe evenimente. O să enumăr câteva.,,Iarbă verde de acasă…” cu înscenarea baladei populare ,,Monastirea Argeșului”, ,,Frumoasă, tristă, delicată toamnă…”, având-o ca invitată pe fosta mea elevă Diana Vrabie, critic și istoric literar, membru al Uniunii Scriitorilor din România și Republica Moldova, conferențiar universitar, Festivalul Mărului, ,,Cuvânt pentru suflet” scenariul pentru activitatea dedicată aniversării a 100 de ani ai Colegiului, aniversării a 50 de ani de la înființarea secției muzicale ș. a.

N.N.: În formarea dumitale ca om cine a contribuit mai mult? M.V.: Părinții, ca model uman, și lectura, ca oglindă în care-mi pot privi sufletul.

N.N.: Trecem în alt registru. Când v-ați îndrăgostit întâia oară? M.V.: Anii de adolescență ar fi lipsiți de un farmec aparte   fără primele iubiri. Eram prin clasa a 9-a. Ne scriam bilețele, ne întâlneam la seratele școlare, duminica-la film, la primul seans de la ora18, căci nu aveam voie să mă întorc târziu acasă. Îi povesteam sincer mamei impresiile, acum îmi dau seama că ea, foarte abil, dirija discuția în direcția necesară, ca să înțeleg niște lucruri…Chiar dacă până la urmă drumurile noastre s-au despărțit, prima iubire nu se uită niciodată.

N.N.: Așa este. Iubirea este mereu specială, dar prima iubire nu se uită niciodată. Și… cu domnul profesor Mihai Vovc cum v-ați cunoscut?

M.V.: Cu Mihai, am învățat într-o grupă la Facultate. Primii trei ani, am fost doar colegi, aveam interese și prieteni diferiți. Pe când eram la anul IV, ceva s-a schimbat, cred că așa a vrut destinul. Trebuia să mergem la practica de stat și eu m-am înscris în listă pentru o școală de lângă Bălți, unde fusesem și în anul III. Mare mi-a fost mirarea, când mi s-a spus că voi pleca la Soroca. Abia mai târziu, Mihai mi-a povestit cum am fost eu inclusă în acea listă. Fiind originar din Soroca, a fost trimis la școala nr. 1 de aici, ca să aducă oferta pentru practică. Directorul i-a spus că pot veni 2 studenți, iar el i-a zis metodistului că 6. Și, ca să fie tot bine pus la punct, a mai înscris încă 3 prietene de-ale mele. Așa am ajuns eu prima dată Soroca. El ne făcea excursii prin oraș, ne vorbea înflăcărat despre locurile istorice și de aici a pornit firul cela magic care ne-a unit.

Împliniți și fericiți…

N.N.: Sunteți o fire pacifistă sau războinică?

M.V.: Mai corect, reținută, dar pot deveni și războinică când ecazul.

N.N.: Cine dintre voi cântă în casă?

M.V.: Cântăm bine ambii, după cum se spune, în discuții, se naște adevărul. Imaginați-vă, doi filologi în casă…De obicei, soluționăm împreună problemele cu care ne confruntăm.

N.N.: Care a fost perioada cea mai grea din anii trăiți până acum?

M.V.: Au fost mai multe și a trebuit să învățăm de la toate câte ceva, dar mulțumim bunului Dumnezeu că am reușit, umăr lângă umăr, să le depășim. O perioadă grea a fost legată de boala mea, când am fost țintuită la pat. N-aș vrea să-mi aduc aminte, dar vreau să-mi exprim recunoștința și să mulțumesc tuturor care m-au susținut și m-au ajutat, care mi-au fost alături și m-au îmbărbătat în acele clipe foarte complicate, când, pentru mine, era important fiecare cuvânt de încurajare. Nici nu m-am gândit că atâta lume îmi va veni în ajutor, pe unii nici nu-i cunoșteam.

N.N.: Ați plâns vreodată de una singură în pernă? Când s-a întâmplat?

M.V.: Da, când mi se face dor de fiică, de mama care nu mai este, de casa părintească.

N.N.: Sunteți genul de femeie căreia îi place să bârfească, sau vă eschivați atunci când într-o companie încep bârfele?

M.V.: Îmi place să discut. ,,A bârfi” înseamnă ,,a ponegri”, ,,a cleveti”, ,,a discredita”, acest lucru e un păcat și mă străduiesc să-l evit. 

N.N.: Cred că cea mai mare realizare a Dumitale e fiica Maricica care a avut o reușită excelentă la carte și în școala de cultură generală, și la Colegiu, și la facultate. Pe ce ați pus accent în educația ei?

M.V.: Împreună cu soțul, am stăruit să devină, mai întâi de toate, un om cumsecade. A fi cumsecade, în viziunea noastră, înseamnă și bunătate, și modestie, și hărnicie, și omenie, adică tot ce ne-au învățat si pe noi părinții.  Un accent deosebit l-am pus pe studii. I-a plăcut să învețe, a făcut-o cu drag.

La Soroca la cetate: Mariana, Maricica și Mihai Vovc

N.N.: Cea mai mare bucurie pe care v-a adus-o Maricica. Apropo, ce face acum, unde muncește?

M.V.: Maricica e peste hotare. Bucuria cea mare pe care ne-a adus-o este nepoțica. Am devenit bunei și-i mulțumim lui Dumnezeu pentru acest dar scump. Daria-Maria ne-a întinerit sufletele și ni le-a înflorit cu lumina dragostei de viață.

N.N.: Cum v-ați descrie în câteva cuvinte?

M.V.: Nu-mi prea place să vorbesc despre mine, dar am să numesc niște calități. Mă consider autocritică și responabilă. Iubesc viața, oamenii și profesia aleasă.

La o oră de română –gând curat, inimă bună
Orice început are și sfârșit. Cu studenții la final de studii
Fetele cochetele îmi luminează clipele…
Cu zâmbet pe față și-n suflet cu soare studiem un nou scenariu
PUBLICITATE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.

*

code