La sfat cu oameni frumoși cu Nina Neculce

0
223

Azi stăm la sfat cu o doamnă minunată, o prezență impunătoare în viața unei comunități și nu numai, o doamnă înzestrată cu forță și talent, una din fermecătoarele bucovinence, ce merge prin viață cu o dăruire remarcabilă. Este vorba de primarul comunei Mahala din Bucovina de Nord, Elena Nandriș. În vara anului trecut doamna Elena a venit în Cetatea Soroca cu grupul folcloric „Mahala” pe care îl conduce, pentru a participa la evenimentele prilejuite de comemorarea a 515 ani de la moartea marelui voievod.

Drapelul comunei Mahala
Elena Nadriș printre soroceni în fața Monumentului lui Ștefan cel Mare.
Alături de Stela Zabrian și primarul comunei Dărcăuți, Oleg Rozimovschi
„Ștefane, Măria Ta, vino iar în Mahala!”

„Am trecut prin foc și chin, dar tot am rămas român”
Nina Neculce.: Doamnă Elena Nandriș, ați venit la Soroca în Cetate ca să-i spuneți lui Ștefan cel Mare prin cântec și poezie că mai este așteptat de poporul său să se întoarcă, să mai tragă odată zid de vitejie în jurul Țării.
Elena Nandriș: Noi am venit la Cetatea Lui de pe moșia Domniei Sale. Comuna noastră este atestată documentar pentru prima dată în 25 aprilie, 1472. Ștefan cel Mare a făcut atunci danie satul nostru Mănăstirii Putna. Noi ne socotim „fazendarii de la Putna” și întotdeauna ne-am considerat români. Ne mândrim că suntem români. Am fost, suntem și vom fi. Iar în Cetate la Soroca l-am chemat pe domnitor să revină și la noi în Mahala: „Ștefane, Măria Ta/Vino iar în Mahala/ Apără-ți moșia ta!/ Iar pe noi ai tăi urmași/ Fă-ne, Ștefane, arcași…” Am fost sub diferite ocupații de-a lungul istoriei, dar știm că suntem români și ne luptăm pentru limbă, pentru identitatea noastră națională.

N.N.: Dacă ar fi să faceți o incursiune în istoria comunei dumneavoastră la ce etapă istorică v-ați opri?
E.N.: La genocidul prin care a trecut comuna Mahala odată cu ocupația rusească. De Anița Nandriș, Siberia, Lunca, cred că ați auzit. Anița Nandriș-Gudila a scris cele mai strălucite pagini despre deportările bucovinenilor în Siberia, a scris în limba pe care o vorbim, a păstrat originalul expresiilor.

N.N.: I-am citit cu lacrimi cartea „20 de ani în Siberia”. Cutremurătoare amintiri! Cineva puncta în prefață că Anița cu trei clase primare a avut un suflet cât o istorie națională.
E.N.: Mai mult. Ea a reconstituit, așa cum spunea Monica Lovinescu, statura țăranului bucovinean, o statură net aristocratică. Dar parcă numai familia Aniței a avut de suferit?! În cartea ei este tabelul nominal al acelor ridicați în Siberia. Sunt peste 600 de suflete. De ce așa de mulți? Pentru că din Mahala nimeni n-a vrut să treacă de partea rușilor. Vreau să se știe că blestemul care se abătuse peste Mahala a început până la deportări. Ziceam de Lunca. Dacă de Fântâna Albă lumea mai cunoaște, despre masacrele de la Lunca din 27 spre 28 februarie și din noaptea de 6 spre 7 februarie, 1941 se știe foarte puțin, sau chiar deloc. Cu gândul la libertate au încercat atunci să treacă Prutul înghețat și să ajungă în Țara –mamă, România circa 600 de oameni din comună, în majoritate tineri de la 16 până la 30 de ani. Dar visul le-a fost spulberat de grănicerii sovietici, care i-au omorât aproape pe toți, doar 57 au reușit să fugă peste Prut. Morții de pe Lunca Plângerii, cum îi spunem noi, au fost îngropați în 4 gropi comune. Dintre cele 4 gropi comune, s-a găsit numai una. Osemintele au fost aduse în cimitir și înmormântate sub 38 de cruci mici, unde este amenajată Aleea Eroilor. E o durere care nu se poate uita. În luna februarie noi facem două comemorări. Una la noi în cimitir în prima duminică din februarie și a doua duminică din februarie o facem la Lunca. Mergem, aprindem câte o lumânare, spunem o rugăciunne și ne închinăm în fața strămoșilor noștri care n-au vrut nimic altceva decât să fie liberi, să nu fie călcați de cizma bolșevică, care și-a bătut joc de noi, de neamul nostru, de bisericile noastre, de limba și credința noastră.

N.N.: Doamne, câtă jale a curs pe Prut la vale! E frumos că nu-i uitați pe martirii satului, că vă aduceți mereu aminte de dragostea lor de neam și Țară. Dar cu Anița care e legătura de rudenie?
E.N.: Eu sunt Nandriș după fostul soț. Când am vrut să schimb numele de familie după divorț, a venit sora mamei și mi-a zis: „De ce să schimbi? Noi toți ne tragem din neamul Nandrișilor. Iar domnul doctor Gheorghe Nandriș de la Sibiu, mi-a spus: „Lenuța, nu are importanță, ai tu rădăcină de a noastră sau nu ai, dar să știi că ce-ai făcut tu pentru familia noastră e mai mult decât ar fi făcut o rudă. Să știi că ești de-a noastră.” Deci pe linia mamei vin și eu dintr-o ramură Nandriș. M-am apropiat de nepoatele drepte ale Aniței. Una e preoteasă. În sat sunt nepoții ei de la fii. Noi suntem bucuroși să primim pe oricine dorește să ne cunoască istoria, să vadă casa unde s-a născut Anița, monumentul înălțat în cinstea ei.

N.N.: Dar noi dorim să vă cunoaștem mai bine și pe dvs-tră.
A.N.: M-am născut pe 31 mai, 1960 în satul Mahala, raionul Noua Suliță într-o familie de oameni simpli de la care am moștenit talentul de a cânta. Mama dorea să mă fac doctoriță, iar tata m-a sfătuit să-mi continui studiile la Liceul de Cultură și Artă din Cernăuți. După absolvirea Liceului timp de trei ani am lucrat la Televiziunea de Stat din Cernăuți. Eram responsabilă de fonotecă. Apoi m-am întors în sat unde am ocupat funcția de șefă de grădiniță, director al Casei de Cultură, profesoară de muzică, dirijor al Corului popular „Dragoș Vodă” din Cernăuți. Din 2006 îndeplinesc funcția de primar al comunei.
N.N.: Și mai sunteți și conducătoarea ansamblului folcloric din localitate. Cântecele pe care le-ați prezentat în Cetatea Soroca și mesajul cu care ați venit, au stors lacrimi din ochii spectatorilor. Din tot ce ați prezentat, ne-ați dat de înțeles că vă implicați plenar nu doar în rezolvarea problemelor curente ale comunității, dar și în trezirea conștiinței naționale la românii ucraineni din cele patru sate românești din comună.
E.N.: Suntem o comună mare, cu peste 11 mii de locuitori. La cele 4 sate românești, Mahala, Ostrița, Buda și Prut cu 7 mii 200 de locuitori, din 2017 a cerut să se alipească la noi și satul ucrainean Rarencea. Și le-am satisfăcut cererea ca să ne putem apăra identitatea de român. Pentru că se punea problema ca toate satele din jurul orașului Cernăuți să treacă sub conducerea municipiului care e deja ucrainizat. Locuitorii din Rarencea rămân cu tradițiile și obiceiurile lor, noi-cu ale noastre. Sigur că vreau ca cei care vin după noi să știe cine sunt, de unde ni se trag rădăcinile. Din 2012 avem tricolorul nostru cu coroana lui Ștefan pe stemă, care este arborat la primărie, Casa de Cultură, școli, grădinițe. În comună avem 3 biserici în care slujbele se oficiază în limba română, două școli românești, 4 grădinițe, unde copiii de la doi anișori încep să învețe limba română. Copiii noștri se nasc în două limbi. Legile venite peste noi ne fură câte puțin din identitate. Dacă până anul trecut în clasele mici erau 6 ore de română, în acest an au rămas numai 5. Iar din 2022 o să se ia câte 20 % pe an și o să se introducă ore de limba și literatura ucraineană. Astfel școala treptat o să se ucrainizeze. Dacă Statul Român nu se va implica, va fi o jale mare. Suntem români și ne luptăm să nu ne pierdem identitatea. Nu ne este ușor, dar ne apărăm tradițiile, obiceiurile, limba noastră că-i cea mai sfântă pentru noi. Noi mereu repetăm o vorbă: „Am trecut prin foc și chin, dar tot am rămas român.” Facem tot ce putem ca să păstrăm satul românesc.

N.N.: Nu întâmplător în cântecele care le-ați prezentat în programul de la Soroca s-a împletit dorul, durerea și speranța.
E.N.: Sunt cântece culese de la bătrânii satului, cântece în care se cântă despre rănile vechi și nevindecate, cântece populare cunoscute, dar adaptate la realitățile din comuna noastră. Știți cum este o vorbă, o viață ca în cântec și un cântec ca în viață. Ați auzit, de exemplu, varianta noastră la cântecul „Cântă cucul bată-l vina”: „Frunzuliță de sulfină/Vai sărmana Bucovină/ Bucovină, floare-aleasă/ Te-au băut rușii la masă/ Au tras sârma printre brazi/ Și-au despărțit frați de frați/ Din bisericile sfinte/ Au făcut grajduri de vite…”

N.N.: Să trecem în altă zonă. La școală ați fost o elevă exemplară?
E.N.: Nu, deloc! Eram pricepută la organizat lucruri bune, dar făceam și prostii, și peripeții. Mamă mă dojenea mereu, iar tata îmi lua apărarea. Eram fata lui dragă, îmi spunea Leana. De cum a murit tata nimeni nu mă mai numește așa. Aveam 17 ani, când a murit, iar mama avea 42 de ani.

N.N.: Ce ne puteți spune despre familia dumneavoastră?
E.N.: Cu soțul am divorțat demult. Am doi feciori. Amândoi sunt căsătoriți. Unul e stabilit în Germania, altul s-a întors în sat după ce a gustat din pâinea străiniei. A zis că nu mai vrea să plece pentru că în Mahalla și buruienile sunt mai frumoase decât în altă țară. Este director la Casa de Cultură, mă ajută în toate.

N.N.: Prima problemă pe care ați rezolvat-o venind în funcția de primar.
E.N.: Grădinițele de copii, 20 de ani comuna nu avuse grădinițe. Anul trecut am avut 560 de copii preșcolari.

N.N.: De unde vă luați energiile?
E.N.: De la oamenii buni din jur, de la tărâmul cultural, de la rugăciunile zilnice. Puternică viața mă face. Am trecut prin multe greutăți. Dumnezeu mi-a făcut parte mai mult de tristeți decât de bucurii, dar eu îi mulțumesc pentru toate. Greutățile m-au călit, m-au făcut mai puternică.
Cel care n-a plâns, nu știe cât de frumoasă e bucuria, cel care n-a gustat din greutăți, nu poate prețui viața.

N.N.: Cu ce vă ocupați în orele libere?
E.N.: Îmi plac florile atât cele de afară, cât și cele de cameră. De cum se desprimăvărează îmi place să lucrez în grădină. Foarte mult mă liniștește cusutul. Brodez icoane, am brodat un ștergar frumos pentru Înviere. Acum așteptăm și noi Învierea, așa ca toată lumea, fără a participa la Slujbele din Săptămâna Patimilor și de Sfintele Paști, dar așteptăm cu Bucurie și Speranță Lumina Învierii. Hristos a Înviat!

N.N.: Adevărat a Înviat!

Hristos a Înviat!

PUBLICITATE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.

*

code