DE VORBĂ CU EA: ”Mai bine cu posmagi, dar lângă copii”

0
220

Ele sunt surorile Pereteatcu: Virginia, Viorica și Maria, două foste învățătoare și o moașă. De vorbă cu ele aș sta ore în șir. Nemaipomenite sunt femeile noastre din toate timpurile. Câte nu le-a mai fost dat să tragă în viață și rămân la fel de minunate, bune, zâmbitoare, de parcă drumul le-a fost uns cu miere întotdeauna. Dorind să creionez portretul femeii active de cândva, am intrat în grădina lor albă de ghiocei, pe o poartă care se deschide spre o mică mahala ce le aparține – aici a fost casa părinților, în dreapta locuiește Virginia, mai la vale răsar și casele surorilor. Din cei șapte frați, locuiesc doar ele în Pîrlița, satul care le-a dat viață.

  • Toți am învățat, povestește Maria, cinci au studii superioare și doi cu studii colegiale. Tata, când a plecat la război, în ’44, i-a lăsat grijă mamei: ”Să nu ai haină pe tine, nici de încălțat, dar pe copii să-i înveți.” Tata a crescut fără mamă, bunelul nu avea bani, dar a vândut pământul și l-a trimis la școala din Iorjnița. Din război nu s-a mai întors. Acum doi ani, fiul meu, Gheorghe Sava, cu nepoata Nona Sațîc s-au dus în Polonia, la mormântul comun, unde e scris și numele tatei, Ion Pereteatcu. Mama, Eliza, a rămas văduvă la 40 de ani. Cu desagii plini de posmagi și lapte acru se ducea pe jos, vreo 25 km, până la Florești, de acolo lua trenul spre Bălți, să ducă mâncare surorilor, la Institut. Azi avem nepoți care au devenit profesori universitari.”
Mama Eliza-femeia cu broboadă

Mama nu avea când se plânge

Și deodată îmi apare în ochi femeia de după război, singură în fața greutăților. – Mai povestiți-mi despre mama dumneavoastră. Vreau să știu care-i erau trăirile sufletești. Ce o necăjea?

  • Mama nu avea când se plânge, povestește Viorica, nu am auzit-o niciodată jeluindu-se. Muncea foarte mult. În colhoz, putea scârtui mai bine decât bărbații. După ce trecea combina, oamenii clădeau scârte mari, mama le îndrepta marginile. La toate era pricepută, țesea covoare. A adus de prin Cimișlia un izvod complicat de păritare, și o bucățică, pe care a descifrat-o. Îi plăcea să combine modele noi. ”Cum m-ai învăța și pe mine?”, o ruga câte o femeie și ea le instruia pe toate. Se împăca cu lumea. A fost președintă a consiliului femeilor din sat, avea medalie de mamă eroină. Cocea câte 4 cuptoare de pâine pe zi pentru colhoz. Ținea gospodărie, avea și un cal, îl înhăma și ara pământul. Uneori făcea sâmbrie cu cineva din vecini, înhăma lângă cal o vacă și arau pe rând la unul, apoi la altul.
  • Incredibil, câtă putere găsea. Azi se vorbește mult despre drepturile femeilor, cum era pe atunci?
  • Iată cum era, adăugă Virginia. Mama dorea să rămână acasă sâmbăta, să coacă pâine la copii, dar brigadierul se supăra și nu-i dădea voie. Ne duceam noi la lucru în locul mamei ca să poată să ne hrănească. Drepturile nu prea erau respectate nici pe timpul meu, asta mai încoace. Eu am lucrat învățătoare în Pîrlița, în Lugovoe și în Dumbrăveni. Aveam dreptul la 48 de zile până și după naștere cam tot atâtea. Copilul trebuia alăptat, îl lăsam cu o mătușă, storceam lapte să reziste până veneam într-o fugă după lecții, era anevoios.
  • Doamnă Virginia, știu că sunteți o femeie activă și acum la vârsta de 86 de ani. Aveți o grădină înfloritoare cât ține cald afară, am văzut-o și vara, cu multe plante rare. În trecut vă plăcea să fotografiați, ați făcut parte din ansamblul folcloric, ați învățat să conduceți motocicleta, lucru mai rar întâlnit la femei. Care ocupație v-a adus cea mai mare satisfacție sufletească?
  • ”Mie mi-a plăcut să fiu învățătoare! Așa de tare îmi plăcea să lucrez cu copiii! Organizam excursii, serbări frumoase: sărbătoarea păsărilor, a roadei. Și florile mă pasionează. La piață, întâi trec pe la tarabele cu flori. Dacă îmi place vreuna, nu mă uit la preț, o cumpăr și o sădesc. Cum se termină ghioceii, înfloresc zambilele, apoi crinii. M-am ocupat și cu albinăritul. L-am deprins de la sora mamei, Alexandra, o femeie invalidă care a crescut pentru colhoz trei prisăci. Mi-a plăcut să nu am bucluc cu nimeni niciodată, să ajut oamenii dacă pot, așa cum ne-a învățat mama.

Câte am tras în viață, eu nici nu știu cum de mai sunt pe lume

  • Mama dumneavoastră a fost o femeie deosebită. Poate că a depus de trei ori mai mult efort, ca să crească și să transmită copiilor un bagaj de valori, astfel încât și ei la rândul lor au devenit oameni puternici, educați, învățați.
  • Așa este. I-a fost greu, confirmă Virginia. Eu trebuia să rămân acasă să o ajut la pământ, dar mi-am dorit să învăț și eu. I-am promis mamei că am să-mi fac tot lucrul, numai să mă lase la lecții. Veneam o fugă de la școala din Ocolina la vale spre Pîrlița, să reușesc să fac ce a zis mama. Sara, adormeam trunchi. Când aveam vreo poezie de învățat, nu dovedeam s-o repet și dimineața o tot rosteam pe drum cât mergeam vreo 7 km până la școală. Așa am devenit învățătoare.
  • Să audă și copiii noștri cum se învăța cândva și cât de mult ați muncit pentru a deveni cineva în viață.
  • Mergeam prin păduri, continuă Virginia. De două ori m-am întâlnit cu lupii. Să vedeți, într-adevăr se ridică părul pe cap, simțeam cum se ridica și broboada. Eram conducătoare de pionieri la Volovița. La vreo cinci pași distanță i-am zărit. Erau vreo patru lupi, dar nu m-au observat, erau ocupați cu împerecherea. Tare era greu cu transportul. Mergeam mai mult pe jos. Altă dată, pe când lucram la Dărcăuți, m-am întâlnit cu o haită. ”De data asta nu mai scap”. Mi-am amintit de o rudă de-a lui tata, un flăcău, care revenind din armată, a fost mâncat de lupi în pădurea de la Vădeni. I-a rămas numai un picior în ciubotă. L-au cunoscut după documente. ”Ce documente am cu mine? Am matricula. Dar oare de unde au să mă înceapă?” Fugeam, dar îmi părea că merg încet. Am ajuns până la Sobari, la șoseaua principală, pe aici mai circula câte o mașină cu remorcă, ca să pot veni acasă. Câte am tras în viață, eu nici nu știu cum de mai sunt pe lume.
Virginia Dabija Pereteatcu cu elevii

Mai bine cu posmagi, dar lângă copii

  • Suntem în preajma sărbătorii de 8 Martie, Ziua Internațională a Femeii. Cum veți sărbători?
  • Pentru noi, sărbătoare e atunci când vin copiii, răspunde Viorica, când ne sună foștii elevi. Pentru femeie, sărbătoare-i atunci când este sănătoasă.
  • Mulțumesc pentru ospitalitate călduroasă. Vă îmbrățișez, stimate doamne, adevărate eroine din preajma noastră, de la care avem ce învăța. Cum vedeți dumneavoastră femeia de azi și ce îi doriți?
  • Soarta femeii acum e mai grea decât atunci, mă uimi Maria cu răspunsul franc. Săraca, năcăjită era, dar acum… nu pot spune nimic. A lepădat totul, casa, părinții și a plecat în lume. Nu e gospodină în casa ei, e mai rău ca după război. Se distrug familiile. Copii lepădați de capul loc, care nu ascultă de bunei. Goana asta după bani… Le urez femeilor optimism, speranță că va fi mai bine în țară și se vor întoarce acasă de pe meleaguri străine. Mai bine cu posmagi, dar lângă copii, să-i educe, să reziste greutăților și să nu se despartă din nimic, căci familia-i răbdare și înțelegere. Le urez să se mândrească cu țara lor. E pământul unde auzi vorba ta, unde nu ești o venetică, dar stăpână. Le doresc din tot sufletul să le înflorească inimile cum înfloresc copacii.
Femeie cu dizabilități, care a crescut pentru colhoz 3 prisăci

Reporter: Ludmila Talmazan

Urmăriți în ”Ziarul Nostru” rubrica dedicată femeilor -”De vorbă cu Ea”
PUBLICITATE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.

*

code