La Sfat cu oameni frumoși cu Nina Neculce – „E multă rutină pe lume și prea puțin adevăr”

0
278
Anatol Tacu, Buzău, 2012 (foto Sergiu Ursachi)

Azi stăm la sfat cu pedagogul, compozitorul, acompaniatorul, Anatol Tacu, omul care poartă în suflet spiritul muzicii, al dedicării și al bucuriei de a trăi prin muzică și care recent a împlinit 70 de ani.

N.N.: Domnule Anatol Tacu, ați rotungit zilele trecute 70 de ani și numărați al 45-lea an de muncă la Colegiul „Mihai Eminescu”. Cu câți directori v-a fost dat să munciți de-a lungul anilor?

A. Tacu: Cu mulți: Vasile Garabagiu, Mihail Grinzaid, Ion Garaz, Iurie Tăbârță, Valentina Pletniuc și în prezent cu Tatiana Vișniovâi.

N.N.: Ați găsit cu toți limbaj comun?

A.Tacu: Eu întotdeauna caut să găsesc limbaj comun cu oamenii. Îmi plac oamenii inteligenți, care întrunesc mai multe calități și ai ce discuta cu ei și ce învăța de la ei. Între mine și directorii pe care i-am enumărat a funcționat dialogul.

N.N.: Cu care dintre ei  ați  fost mai apropiat sufletește?

A.Tacu: Cu Vasile Dimitrevici Garabagiu. Vorbeam cu el nu doar despre problemele sau realizările din Colegiu, dar și despre trăirile sufletești. El a știut să creeze o atmosferă sănătoasă, prietenoasă între cadrele didactice. Exista în acei ani o solidaritate pedagogică. Toate sărbătorile, zilele de naștere le marcam împreună. Ce aveam a ne spune, ne spuneam în față, nu erau bârfe și tot felul de vorbe prin culise. Nu erau grupări, cum sunt acum, toți eram ca într-o familie, eram generoși, neprefăcuți. Era bine, era normal. La recreații ieșeam pe coridor, aveam teme de discuție, dar acuma toți stau prin clasele lor, nu-i mai interesează ce face colegul, se fac grupări, se dușmănesc.

N.N.: De ce oare această criză de omenie, de echilibru în relațiile dintre colegi?

A. Tacu: Eu cred că totuși mult depinde de conducător. Nu deschid parantezele, spun doar atât, că într-un colectiv relațiile trebuie să fie ca într-o adevărată familie.

N.N.:Dar când Colegiul a fost mai atractiv pentru studenți?

A. Tacu: Tot în perioada de până la schimbările care au început să se facă în sistemul de învățământ. Atunci se făcea carte cu adevărat. Veneau foarte mulți tineri dornici de cunoștințe pe care îi ajutam să-și dezvolte talentele. Profesorul nu avea de completat  atâtea hârțoage. El se dedica elevului, studentului. Acum are mapa arhiplină cu hârtii absolut inutile. Schimbările care s-au făcut în sistemul  de învățământ de la 1990 încoace au fost în mare parte negândite, rupte de realitate. Nu știu de ce, cei care au ajuns în fotoliile ministeriale parcă nu înțeleg că a investi în educație înseamnă a investi în viitor. Societatea nu poate să se afirme într-o lume modernă fără o educație și o instruire de calitate. E nevoie de o reformă a învățământului actual bazată pe principii sănătoase. Peștele de la cap se strică. Avem  niște programe de studii lipsite de substanță, care nu-s motivate. Cine vine la minister, face ce-i trăsnește prin cap. În ministere trebuie să stea oameni competenți, capabili să schimbe lucrurile în bine. E multă rutină în jurul nostru și prea puțin  adevăr.

N.N.: Întoarcem pagina și trecem la biografia dvs. Unde și când ați văzut pentru prima oară lumina zilei?

A.Tacu: M-am născut la 23 februarie, 1950 în satul Zastânca, raionul Soroca în familia gospodarilor Elizaveta și Mihail Tacu, Dumnezeu să-i odihnească. Părinții au fost țărani. În familie am crescut  doi copii. Mai am o soră mai mică cu un an decât mine.

N.N.: Copilăria, cum  a fost?

A.Tacu: Frumoasă și nevinovată așa cum este copilăria. Am fost deprinși să muncim de mici. Pășteam oile, vaca, aveam grijă de orătăniile de pe lângă casă.

N.N.: Dar întâlnirea cu muzica când  s-a produs?

A.Tacu: Nu pot să spun cu exactitate  când  anume. Mama avea voce frumoasă, cânta în corul bisericesc. Tata cânta la mandolină în orchestra din Zastânca, condusă pe atunci de  domnul Victor Cisteac. Am cântat și eu la mandolină în acea orchestră. Cred că aveam vreo cinci ani, când tata mi-a dăruit un fluier de os la care am  învățat singur să cânt  melodii care se  cântau în casa noastră și  melodii pe care le auzeam la radio. Simțeam o atracție față de muzică și, în clasa a IV-a părinții m-au dat la școala de muzică din Soroca. Pe atunci director era domnul Coromâslenko. M-au înscris la clasa de baian a profesorului Victor Bejenari. Îmi plăcea, baianul mi se deschidea cu toată armonia lui. Peste doi ani cântam deja în ansamblul de baianiști și acordeoniști al școlii. În acei ani am trăit cea mai mare bucurie pe care o poate avea un copil. Tata a vândut porcul pe care trebuia să-l taie la Crăciun și mi-a cumpărat baian.

N.N.: Care a fost momentul când  ați hotărât să îmbrățișați o meserie legată de domeniul muzicii?

A.Tacu: De pe băncile școlii mă vedeam în acest domeniu. După absolvirea școlii de 8 ani din Zastânca mi-am continuat studiile la Colegiul „Ștefan Neaga”. La admitere, examenul de solfegiu a fost asistat de regretatul Loghin Țurcanu, fondatorrul catedrei de Teorie a Muzicii la Colegiul „Ștefan Neaga” și marele compozitor, Eugen Doga. Ei m-au convins să studiez la specialitatea Teoria Muzicii. Pe acelaș segment am sudiat și la Conservator și după absolvire am revenit la Soroca. M-am angajat  la Școala Pedagogică „ Boris Glavan”, cum se numea  atunci, unde muncesc până în prezent. Predau disciplinele muzicale teoretice. Cu ani în urmă la secția Muzică eram câțiva profesori teoreticieni. Am lucrat alături de Arcadie Sazanschi, Constantin Baban, Oleg Garaz, Liuba Medvețchi. De ani buni am rămas doar eu specialist în teorie, ceilalți fiind nevoiți să plece. Studenți tot mai puțini și mai puțini, orele reduse până la minimum, iar programele simplificate. Eu lucrez ultimul an, duc ultima grupă care a început cursul, dar mai departe chiar să vreau să lucrez nu mai am cum. Aceste discipline su fost scoase, cu toate că instituția continuă să pregătească specialiști în domeniul muzicii pentru grădinițe. Au întrodus cu totul alte discipline care sunt departe de profilul dat…

N.N.:Când ați plâns ultima dată, domnule profesor? (Dacă ați plâns vreodată) Se zice că bărbații nu plâng niciodată.

A.Tacu: Așa se zice, dar plâng și bărbații. Eu plâng atunci când mă emoționează până la lacrimi o operă de artă, un cântec. Am plâns chiar săptămâna trecută, ascultându-l pe Mihai Ciobanu interpretând „Casa părintească nu se vinde”. Ascult de fiecare dată cu lacrimi în ochi acest cântec pe versurile lui Grigore Vieru. Mă doare, pentru că a noastră casă părintească s-a vândut.

N.N.: La ce vârstă v-ați îndrăgostit prima oară?

A. Tacu: Nu mai știu. Au fost niște sentimente trecătoare, care nu mi-au pus inima pe jar. Matur deja fiind m-am îndrăgostit de prima mea soție cu care am convețuit 14 ani și avem doi copii minunați împreună –Olga și Danu. Amândoi sunt stabiliți la Moscova. Din păcate relația cu ea n-a mers. După divorț m-am recăsătorit cu colega de serviciu Lidia Ceban, care a fost mulți ani profesoară la dirijat coral și solfegiu. Suntem împreună de aproape 30 de ani. Avem un fiu, Mihai, stabilit cu traiul la București. De la Olga am doi nepoți, iar de la Danu- o nepoțică. Mihai încă nu se grăbește la căsătorie.

N.N.: Vă admir talentul de mai mulți ani. Sunteți un excelent maestru de concert – acompaniator al corului de copii de la Cosăuți, al  corului „Orantis” și al Festivalului de Romanță „Anastasia Briciuc”. Aveți mai multe compoziții proprii scrise pentru cor – „Ruguri”, „La Soroca la Cetate”, „Făuritori de carte”, dar și romanțe, cântece de dragoste, multe prelucrări instrumentale. Nu v-ați gândit  să le adunați pe toate într-o carte?

A.Tacu: Nu! Dar cine știe? Poate după ce plec din Colegiu.

N.N.: Dacă v-ați scrie povestea vieții ce titlu i-ați da?

A. Tacu: Nu mi-a trecut prin gând niciodată să-mi scriu povestea vieții.

N.N.: Cu ocazia frumosului jubileu, îngăduiți-ne să vă spunem La mulți ani, maestre! Multă sănătate și viață lungă după pofta inimii!

A. Tacu: Mulțumesc frumos!

La biblioteca „Vasile Voiculescu” din Buzău (foto Nina Neculce)
Cu colegii din Corul „Orantis” Buzău, 2015 (foto Nina Neculce)
O poză pentru etrnitate cu „Nemuritorii” (foto Nina Neculce)
În drum spre Buzău, 2012 (foto Sergiu Ursachi)
Un popas în Polonia în drum spre Germania cu corul „Orantis”(foto Nina Neculce)
Viena în metrou, 2010. Alături de colegii Leonid Cârlig și Vasile Sulima. (foto Nina Neculce)
Cu studentele surori Pușcașu de la Ocolina (foto Sergiu Ursachi)
La prima ediție a Festivalului de Romanță „Anastasia Briciuc” (foto Nina Neculce)
O pauză pentru  armonie.  Germania, 2014
PUBLICITATE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.

*

code