LUDMILA SAMARIN: ”ÎMI PLACE SĂ VORBESC PRIN REZULTATE”

0
847

DE VORBĂ CU EA

Ea este Ludmila Samarin.

De vorbă cu ea, oricare interlocutor îmbracă haina cuvintelor alese. Felul ei de a fi disciplinează involuntar pe cei cu care interacționează. Privirea calmă, tonul controlat al vocii, părul aranjat cu rafinament, ținuta elegantă, gesturile delicate, dar mai ales zâmbetul plin de bunătate… dezarmează. Când întrebi despre ea, auzi cuvintele: responsabilă, diplomată, talentată. Ea este femeia pe care o admiri în taină, vorba poetului: ” Pentru că-n toat-a ei făptură/E-un „nu știu cum” ș-un „nu știu ce””. Poartă un mister pe care am încercat a-l desluși în acest interviu.

Ludmila Samarin s-a născut într-o frumoasă zi de vară, la răsărit de Nistru, în orașul Camenca, în familia lui Grigore și Valentina Zănoagă, în care au crescut și alți doi frați. A studiat la școlile de muzică din Soroca și Șoldănești, la Colegiul Republican de Creație Populară din or. Soroca și la Universitatea de Stat a Artelor ”G. Muzicescu”, Facultatea Artă Vocală și Pedagogie, specialitatea Dirijor de cor. În prezent, activează în calitate de profesoară a disciplinelor muzical-teoretice și dirijoare de cor la Școala de Arte ”E. Coca” din Soroca, și profesoară de muzică la L.T. ”C. Stere”. A făcut notografie pentru trei cărți muzicale, dintre care ”Teorii și practici la organizarea fanfarei” de Gr. Zănoagă. Duminecele, conduce corul omogen de femei al Bisericii ”Sf. M. Dumitru” din cartierul Bujărauca.

În 2012, Ludmila Samarin a fondat corala ”Belcanto”, alcătuită din elevii claselor II – VII, a Școlii de Arte ”E. Coca”. Deși componența corului se modifică în fiecare an, realizările acestuia sunt ample, completând, cu regularitate, un palmares bogat. Participă regulat la multiple concursuri și festivaluri naționale și internaționale, obținând numeroase premii, ultimele, cele mai remarcabile, doar dintr-un singur an, 2019, fiind: Premiul Mare la Festivalul-Concurs de muzică sacră ”Cu noi este Dumnezeu”; Premiul Mare al Festivalului-Concurs național ”Teodor Țurcanu”; Premiul de Excelență al festivalului Național de muzică corală ”Gavriil Musicescu”; Diploma de Aur a Concursului Internațional ”A ruginit frunza din vii”; Premiul I al Concursului Coral de Cântece Naționale Românești, Ediția a V-a, Botoșani, România și tot Premiul I la Festivalul-Concurs Coral ”O, ce veste minunată”, ed. A X-a din Botoșani România.

  • Despre unii oameni se spune că sunt asemeni trandafirilor. Dacă interacționezi cu ei, prinzi arome plăcute. Cred că sunteți una dintre acele femei care inspiră, fericiți sunt discipolii dumneavoastră. Vă observ întotdeauna elegantă, nu doar pe scenă. De unde răsare această alură nobilă?

  • Sunt un om simplu. Totul pornește din cultură. Când ai cerințe față de copii, trebuie să corespunzi. Copiii iubesc esteticul, ceea ce văd, nu doar ceea ce le spui. Îmi amintesc vorbele profesorului meu, dirijorul de cor Teodor Zgureanu: ”Un dirijor trebuie să aibă o ținută perfectă”. Până la evoluare, mă strădui să verific fiecare copil în detaliu: ținuta, poziția, părul, nu le dau voie să pășească pe scenă, până nu e totul perfect. Le rostesc: ”Fața să fie descoperită!” Un exemplu pentru mine este și mama. Se îmbrăca în tendințele modei, chiar și acum la 70 de ani o văd întotdeauna aranjată.

  • Care lucruri vă aduc cea mai mare mulțumire?

  • Îmi place să mă bucur de rezultat, când aud că se înfăptuiește frumos și este apreciat de multă lume.

  • De care aspecte ale vieții sunteți mândră?

  • În primul rând, sunt mândră de familia mea, de copiii mei. Alexandra este elevă la Colegiul de Arte ”N. Botgros”, Ana a ales domeniul psihologiei, pe lângă care mai învață și profesia de dirijor de cor. Copii buni, ambele sunt eminente, respectuoase. Sunt mândră de corul meu, este ceea ce eu iubesc. Nu muncesc pentru ca cineva să mă laude, dar pentru că fac ceea ce mă pasionează. În timpul repetițiilor, la un moment dat opresc corul și-i întreb pe copii: ”V-a plăcut?”. Și le urmăresc reacțiile. ”Da, am simțit fiori!”. Iată acesta-i rezultatul corect, viu. Dacă și ei simt ce simt eu, înseamnă că am ajuns la nivelul dorit.

  • Vreau să recunosc că pentru mine a fost o surpriză plăcută să aflu că sunteți fiica maestrului Grigore Zănoagă, personalitate marcantă a culturii sorocene, inițiatorul Festivalului „Fanfara Argintie”, cel care a creat peste 20 de orchestre.

  • Eu tare nici nu vreau să se afle. Nu doresc să mă evidențiez pe numele părinților. Ceea ce realizez în viață, vreau să fac cu puterile mele. Când m-am angajat la Școala de muzică, mulți ziceau că se datorează tatălui meu, cu toate că el nici nu știa că eu am intrat aici, nici directoarea. Abia după câțiva ani m-a întrebat dacă sunt fiica lui. Mie-mi place momentul când lumea nu știe, iar când descoperă, rămân plăcut surprinși.

Muzica are istorie lungă în familia noastră. Mama, Valentina, este fiică de profesor de muzică. Bunelul meu, Ion Strungaru, a fost conducător al tarafului din satul Peciște, r. Rezina. Bunica tatei a cântat în corul bisericesc. Mama a făcut studii la Institutul de Arte, dar mai înainte, a studiat taraful la Colegiul de Arte, unde l-a cunoscut pe tăticu. Peste ani, prin 1989, părinții au revenit la Soroca, tata în funcție de director al Colegiului de Arte, iar mama profesoară de folclor la aceeași instituție unde s-au cunoscut.

  • Ce credeți că ați moștenit de la părinți?

  • Eu pot să zic că m-am fiert în ceaunul acesta al culturii, de mică. Părinții erau în permanență plecați, tata fiind șef al Secției Cultură Șoldănești participa la toate activitățile culturale, zilnic vizita localități din întreg raionul. Mama lucra metodistă la Palatul de Cultură și eu cunoșteam programul tuturor evenimentelor. Eram prezentă la toate repetițiile, șezătorile și concertele.

  • Observ pe masa dumneavoastră fotografia tatei. Cum ați trecut peste pierderea lui?

  • Foarte greu (în șoaptă, lăcrimând). Regret plecarea lui. A avut parte de multă nedreptate, invidie, dar pasiunea lui pentru muncă i-a dat puteri să reziste și să creeze. A plecat la vârsta de 64 de ani. Eu mă uit la fotografia lui și îmi pare că mă îndrumă și acum.

  • Multe aspecte din viața omului rămân în uitare. Nu-i știm greutățile. Până la urmă, în istorie rămân fapte luminoase. Să vorbim despre frumos. Ce reprezintă pentru dumneavoastră sentimentul dragostei?

  • Eu când pronunț acest cuvânt, în gând îmi apare doar familia, apoi dragostea pentru cor. Oriunde nu am pleca, ne atrage acasă: Ce bine e când sunt toți grămadă! Sunt mulțumită că împreună am format o familie bună, simplă și frumoasă.

  • Sunt curioasă să aflu povestea dumneavoastră de dragoste.

  • Vai, eu deseori le-o povesteam fetelor mele, le plăcea să asculte. S-a întâmplat în vara anului 1997. Eram studentă, împlinisem 20 de ani. O amică, împreună cu prietenul ei, mi-au propus să plecăm într-o călătorie de trei zile pe Nistru, cu un grup de studenți. Cu permisiunea părinților, am acceptat aventura. Trei băieți și două fete am pornit pe luntre de la Otaci spre Soroca. Eram aprovizionați cu mâncare, băieții au construit și o punte plutitoare. Ziua pluteam, seara debarcam pe mal, desfăceam corturile și pregăteam mâncare la ceaun. Din toată echipa, cel mai implicat în aprinderea focului era Iurie, un tânăr zdravăn, frumos, pe care l-am remarcat din prima zi. Mie îmi plăcea să pregătesc mâncare și multe lucruri le făceam împreună. Când colo, a treia seară a devenit mai galant cu mine. Totuși, când am ajuns la Soroca, fiind ocupați cu debarcarea, ne-am despărțit fără niciun cuvânt. Pe atunci nu aveam telefoane mobile, nu ne-am notat adresele și oarecum mi-am luat grija de a-l mai întâlni vreodată. A treia zi, m-a sunat prietena și-mi zice: ”Îmbracă cea mai frumoasă rochie și ieși afară”. Era el, rezemat de o mașină, băiatul pe care l-am îndrăgit. ”Domnișoară, pe mine mă așteptați?” Și de-atunci nu ne-am mai despărțit.

  • O istorie romantică. În ce constă fericirea unei femei, din perspectiva vieții dumneavoastră?

  • Pot spune doar una: dacă aș avea posibilitatea să mă întorc în timp pentru a modifica ceva, nu aș schimba nimic. Sunt o femeie fericită pentru că mi-am găsit omul potrivit pe care îl iubesc și azi. Familia mea este rezultatul vieții mele. Mă mândresc cu părinții mei. Da, ei au fost severi, mă puneau să învăț fără răgaz: ”Ai terminat cu vioara, în grădină, la săpat!”. Dimineața începea la ora 6, cu alergatul pe stadion. Și la Soroca, tata trezea studenții de la fanfară și îi punea la fugă pe malul Nistrului.

  • Sunteți o femeie răbdătoare, cum treceți peste conflictele inevitabile?

  • Eu întotdeauna mai ofer o șansă. Înainte de a reproșa ceva, chibzuiesc adânc: ce l-a provocat pe om să procedeze așa? În timp ce meditez, îmi trece supărarea. Pot reveni la moment peste un timp, când este oportun să demonstrez adevărul, fără emoții, și astfel rezolv problema. Eu mă feresc de conflicte, chiar dacă uneori sufăr. Detest minciuna. Așa le învăț și pe fetele mele, să fie atente la cuvinte: azi te-ai supărat cu cineva, dar mâine trebuie să te întâlnești cu acest om.

  • De ce are nevoie o femeie ca să poată trece peste momentele grele?

  • De susținere, de familie.

  • Care sunt visurile Ludmilei Samarin?

  • Eu niciodată nu fac planuri mari, mă las dusă de valul vieții, dar nu pierd oportunitățile frumoase ce ies cale.

  • Vă mulțumesc pentru o conversație sinceră, mi-a făcut plăcere. Vă urez mult succes!

  • Mulțumesc. Nu știu în ce măsură v-am putut răspunde așteptărilor, mie îmi place să vorbesc prin rezultate.

Ludmila Talmazan

PUBLICITATE