Cititorul nostru în „ZiarulNostru” cu Nina Neculce – Inima omului se simte în siguranță doar într-o familie sănătoasă

0
273
Afanasie Novac cu „prietena” lui de-o viață

Afanasie Novac este un  om minunat. Simplu, nostalgic, sincer mi-a deschis nu doar ușa casei, dar și portița inmii și am stat la un pahar  de vorbă vreo jumătate di zi.

   S-a născut pe 6 iulie, 1932, în satul Izvoare, plasa Florești, fostul județ Soroca. A fost al cincilea copil (mezinul) în familia gospodarilor Andrei și Domnica Novac. Și-a trăit  viața frumos, fiind printre primii tractoriști din sat, apoi printre primii șoferi, după care a muncit în calitate de mecanic la Parcul de mașini din gospodăria agricolă până la destrămarea colhozului.

 N.N.:V-ați născut în cadrul României Mari, povestiți cum a fost copilăria?

Novac: Tata avea 14 hectare de pământ și eu de la 5 ani mergeam cu el la câmp. Mamă mă punea în căruță dis-de-dimineață și plecam la pământul nostru care era departe de casă. Primăvara la semănat, fratele mai mare de 15 ani ținea semănătoarea ca să miargă drept, iar eu duceam calul de cap. Tot așa și la cultivat, iar vara părinții mă luau cu ei la prășit ca să le aduc apă rece de la izvor. Am fost deprins cu munca de mititel. Aveam mult pământ și multe animale și păsări pe lângă casă și, noi copiii, eram puși la muncă de rând cu cei mari.

N.N.: Erați un copil ascultător, ascultați de părinți?

A.Novac: Îmi era dragă munca. Dar cel mai tare îmi plăcea când venea vremea cositului grânelor. Bietul tata, Dumnezeu să-l odihnească, cosea, sora mai mare aduna, fratele lega snopi, iar eu cu grebla greblam din urmă. Terminam un câmp pus în clăi și mergeam la altul. Eram julit pe mâini și pe picioare, iar tălpile nici nu le  simțeam, erau bătute într-atât că nici nu mai întrau  spinii în ele. Atunci lumea umbla desculță până dădeau frigurile.

N.N.: Să înțeleg că nu ați mai avut și timp de joacă?

A.Novac: Cum să nu? După lucru ne duceam și la joacă, erau muli copii în vremurile celea. Ne jucam „de-a bariera”, „de-a țurca”, „de-a războiul”…

N.N.: Dar la  școală cum  ați învățat?

Novac: Binișor. Cu școala a fost mai delicat. Am terminat 4 clase românești, dar cum? M-am dus în clasa I-a în anul 1939 și când în ”40 au venit soveticii, ne-au dat iar în clasa I-a. În 1941 au venit românii și iar ne-au dat în clasa I-a, dar până la urmă am terminat 4 clase românești. Da în 1945, când frontul a trecut încoace, m-am dus la Frumușica și am învățat până în clasa a VI-a de acum în școala sovietică. În ”49 satele rusești s-au dat primele în colhoz. De la Iliciovca au trecut la Căinari. Atunci am  văzut prima dată un tractor cum ară. Și așa mi s-o înfipt în inmă minunea aceea că am hotărât să mă fac tractorist și m-am dus și am învățat de tractorist.

N.N.: Război, foamete, colectivizare. Marea foamete a ucis 10% din populația Basarabiei. Cum v-ați descurcat în timpul foametei?

A.Novac: Noi n-am tras foame. Tata se străduia în așa fel ca pâine din anul ista să avem și la anul și să lăsăm grâu și de sămânță.

N.N.: D-apoi se știe că s-a măturat tot de prin poduri, până la ultimul grăunte. Pe la dvs. n-au ajuns acei comisari?

A.Novac: Mama prevăzătoare a copt câteva cuptoare de pâine, a făcut posmagi, i-a pus în saci. Tata a săpat un „zămnic”, au ascuns sacii acolo, i-au acoperit cu covoare, haine, a clădit peste el hlujani. Tata s-a achitat cu „postauca”. A dat tot  cât s-a cerut: lapte, ouă, carne, grâu. Dar aceea veneau și tot cereau: „Mai dă, Andrei că ai de unde. Uite acei din Bezeni, care au lucrat la boier sunt săraci și n-au de unde da.” Și au măturat și de la noi, dar am mai putut ascunde. Părinții se ocupau cu grădinăritul. Creșteau legume frumoase și le vindeau la Bălți, la Zgurița. În toamna lui 1947 tata  s-a dus cu marfa la Bălți, a vândut și s-a întors acasă cu o căruță de grăunțe.  Și apoi a dat Dumnezeu și ne-a fătat vaca, aveam purcel, oi  și noi n-am tras foame. Dar au murit și la noi în sat mulți oameni. Am văzut cu ochii mei cum  un copil umflat de foame a murit pe marginea drumului, cerând de mâncare.

N.N.:  Aceasta e cea mai tristă amintire din anii copilăriei?

A.Novac: Nu pot uita nici momentul când pe lângă noi trecea convoiul de căruțe cu evrei bătrâni, femei gravide, copii. Mama alerga la drum și le dădea apă și pâine. Soldații nu permiteau, dar oamenii mai milostivi își făceau datoria de creștin. L-au scos atunci și pe bunelul cu căruța la corvoadă. Bunelul avea 61 de ani. Și a plecat la Mărculești și a încărcat evreii din lagăr în căruță și mergea în coloană spre Soroca, supravegheați de ostași români. Pe la Vădeni, oameni de la noi din sat au început să-i bată cu ciomege pe sărmanii de ei. Afară ploua. Când a văzut și a auzit bunelul copiii aceea și bătrânii tremurând de frig și plângând, și-a scos burca din spate și a aruncat-o peste ei ca să nu-i ude și să-i apere de lovituri. I-a dus până la Rublenița. De acolo i-au luat alte căruțe și i-au dus în pădure la Mălăciuni, unde au fost împușcați…

N.N.: A fost cumplit. Mult amar și multă tristețe ați văzut în copilăria dvs, dar pe urmă lucrurile s-au așezat, iar dvs ați hotărât să vă faceți mecanizator. Când se întâmpla acest lucru?

A.Novac: În anul 1949. Aveam 17 ani și m-am dus la cursuri de tractorist. După 6 luni m-am întors tractorst în sat. Am fost printre primii tractoriști din  colhozul nou format. Am lucrat până în 1952. În iulie, 1952 m-au luat la armată. Am slujit  în Leningrad la artileria grea. Acolo am făcut școala de șoferi, apoi  școala de mecanic auto. Am lucrat mecanic până la demobilizare. Îmi propuneau să rămân  în armată, dar mi-a fost jale de mama care mă ruga prin scrisori să mă întorc acasă, să nu rămân printre străini. Și m-am întors.

N.N.: Dar vreo domnișoară nu vă aștepta la vatră?

Novac: Nu! După ce am venit din armată mi-o plăcut de o învățătoare de la școală. Era venită la noi din satul Gribova. M-am îndrăgostit de ea, de Taiana leontevna și m-am dus cu mașina din colhoz la părinții ei și am cerut-o în căsătorie. Am făcut nuntă frumoasă în anul 1956, așa cum se făcea pe timpuri și ne-am pus pe gospodărit. Între timp am terminat și eu tehnicumul agricol din Soroca și din 1959 am fost numit șeful parcului auto, unde am lucrat până la destrămarea colhozurilor. Am  lucrat cu 12 președinți și cu toți m-am împăcat bine.

Tinerețe-floare. Alături de soția Tatiana în cei mai frumoși ani.

N:N.: În colhoz v-ați simțit bine, dar în familie cum a fost?

A.Novac: Ca într-o familie de gopodari. Am trăit în pace și înțelegere 56 de ani cu soția. A fost o parteneră de viață foarte bună, Dumnezeu s-o odihnească! A plecat la Domnul în 2013. La noi n-a fost niciodată ceartă. Am crescut  împreună 3 copii: doi băieți și o fată. De mici le-am spus că omul trebuie să aibă un scop în viață și i-am programat din primii ani de școală ce profese să aleagă. Le-am zis așa: „Tu, Vitalune o să fii inginer.” „Tu, Radule, o să fii doctor.” „Iar tu, Liuda vei fi farmacistă.” La lucru nu i-am pus. „Cartea și învățați!”, le repetam. Și m-au ascultat. Toți au învățat bine, au făcut facultăți, așa  după cum le-am „prorocit”. Ce-a fost bun le-am cultivat și, slavă Dommnului, sunt la locul lor și mă ascultă. Vitale Novac, liderul cela vestit de la Ghindești este fiul meu. Radu e doctor în Florești, iar Liuda e farmacistă la Bălți. Sunt uniți, se ajută între ei. Și nepoții merg pe calea cea bună, îmi înmulțesc bucuriile. Am avut 6 nepoți, toți cu studii superioare. Dar pe Vaniușa, fiul lui Radu, ni l-a luat Dumnezeu. Învăța  la Medicină în România. Susținuse sesiunea de examene și se întorcea acasă. A murit sărmanul aproape de Ungheni într-un acident de mașină. Tare  bun și înțelept a fost, Dumnezeu să-l odihnească!

N.N.:Copiii tot și-au creat familii sănătoase?

Novac: Surcica nu sare departe de trunchi. Ce-au văzut bun în familia noastră au preluat și ei. Când s-au căsătorit le-am spus  că viața nu e netedă ca asfaltul. Mai sunt și urcușuri, și coborâșuri, și  multe obstacole. Le-am spus  că să facă în așa fel ca să treacă împreună peste toate, să nu se  sperie de greutăți, să pună  bună temelie și la copii. Și le-am mai spus că o familie nu e întreagă dacă nu transmite iubire, armonie și liniște celor din jur. Pentru că inima omului se simte în siguranță doar într-o familie sănătoasă. Până acum, mulțumesc Domnului, am  bucurie de la copii, de la cei  5 nepoți, care mi-au urmat  sfaturile și de la cei  patru  strănepoți. Mă rog să-mi mai dea Dumnezeu zile să-mi văd și  1împăcat din această lume.

N.N.: Dumnezeu să vă ajute ca această dorință să se împlinească!

Acasă la nenea Afanasie împreună cu primarul satului Vladimir Zgavordei , directoarea Casei de cultură, lilia Bujor, subsemnata și Ludmila Talmazan, care fotografia.
Și firul amintirilor se dezleagă…
Lângă vechea moară a satului amintirile curg șuvoi.

Foto Liudmila Talmazan

 

PUBLICITATE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.

*

code