Mi-i dor de tine, mamă acum de sărbători

0
1048

De doi ani și mai bine, sărbătorile de iarnă vin pentru Mihaela Zgardan cu amintirea vie a celei mai dulci și mai scumpe ființe – mama Silvia. A trecut a treia noapte dintre ani  fără prezența ei fizică. Dar în sufletul fiicei rămâne icoană sfântă, așa cum s-a așezat cu 18 ani în urmă, când a fost luată de la casa de copii.

 Această mamă deosebită s-a numit Silvia Zgardan și a trecut la cele veșnice pe 21 noiembrie, 2017. „A murit în brațele fratelui meu, Radu. Avea doar 52 de ani. Îmi pare foarte rău că n-am fost și eu lângă dânsa în acele clipe ca să-mi iau rămas bun…”, îmi povestea la câteva zile după moartea ei, Mihaela.  O vizitase de două ori la spital, dar n-a crezut  că ceasul morții era atât de aproape. Mai sperau cu toții în vindecare. Iar Silvia simțea că se stinge, dar își ascundea neliniștea și suferința. La ultima întrevedere cu Mihaela, deja stătea la pat și vorbea foarte greu. I-a surâs blând fiicei, a privit-o drept în ochi cu ochii ei senini, iertători și, cu îngăduința-i creștină cu care era înzestrată,  a silabisit: „Ai grijă de învățătură, draga mamei…” Acestea au fost ultimele cuvinte  ce i le-a adresat mama ei bună și miloasă… Pe atunci Mihaela era studentă  în anul III la Colegiul de Comerț din Chișinău.

De la orfelinat într-o familie binecuvântată

Mihaela  s-a născut pe 22 iulie, 1999 în orașul Ceadâr-Lunga. Nu și-a cunoscut niciodată părinții care i-au dat viață: „Din spusele mamei Silvia, care m-a înfiat, știu că am fost lăsată de mama naturală la bunelul când eram mică de tot. De ce m-a lăsat mama și unde a plecat nu știu, așa cum nu știu ce chip are. Poate era prea tânără când m-a născut și nu știa ce să facă cu mine. Când am împlinit doi ani, m-am îmbolnăvit și am nimerit în spital. Tot  atunci a murit și  bunelul. De la spitalul din Ceadâr-Lunga am fost adusă la o Casă de Copii din Chișinău. Nu prea țin minte cum era viața acolo. Așa ca prin ceață îmi amintesc că purtam toți copiii pijamale și papucei la fel…”

În timp ce fetița abandonată de părinți stătea în spital la Ceadâr-Lunga, cuplul Silvia și Mihail Zgardan din satul Parcani, Soroca, care aveau doi fii biologici, puneau gând să înfieze o fetiță. Silvia își dorea foarte mult o fiică. Când soțul i-a zis: „Hai s-o facem noi! De ce s-o înfiem?”, Silvia i-a răspuns: „Tu faci numai băieți. Și dacă va fi și al treilea copil băiat… Mai bine să nu riscăm. Eu nu vreau să fiu soacra cu trei nurori.”

Și au pornit într-o zi de primăvară spre o Casă de copii din Chișinău. Cu emoții i-au pășit pragul, cu  emoții au fost conduși de directoare în grupa de micuți de până la doi ani. S-a uitat Silvia la toate fetițele și nici una nu i-a convenit. Toate erau bălăioare, iar  ea își dorea o fetiță negruță: cu părul negru, ochii negri și smolită la față. S-au întors în cabinetul directoarei ca să-i spună că nici una dintre copilițe nu se potrivește cu dorința ei. În timp ce își cereau scuze pentru deranj, în ușă au apărut  două femei  cu o micuță de mână. „Iat-o! Aceasta-i fetița mea!”, a strigat bucuroasă Silvia și s-a repezit s-o ia în brațe. Micuța a cuprins-o de gât, și-a lipit obrăjorul de obrazul ei și nu voia să se dea jos  din brațele ei calde. Copila se numea Iulia, vorbea rusește și venea de la Ceadâr-Lunga. Silvia a mângâiat-o, i-a spus să fie  cuminte că degrabă o  s-o ia acasă. Dar au trecut  multe zile până când visul Iuliei și al familiei Zgardan s-a împlinit. Pentru că  procedura de adopție a durat aproape un an. În toată această perioada de timp Silvia a făcut numeroase drumuri la casa de copii pentru a fi cât mai  aproape de Iulia și a-i bucura suflețelul cu vorbe mângâietoare, dulciuri și jucării. După ce procedura de înfiere s-a încheiat, Iulia a fost rebotezată și a devenit Zgardan Mihaela. Cei doi soți și frații mai mari ai micuței erau în culmea fericirii. I-au făcut o cumătrie cum nu mai văzuse satul. Mihaela nu ține minte cum i-a fost cumătria, dar nu poate uita momentul când a fost luată de la casa  de copii: „Parcă văd și acum  chipul luminos al mamei. A vrut să-mi facă o bucurie și ne-am dus la un Carusel la Botanica. Cu noi era și  verișorul Ilieș. Ne-a urcat într-un trenuț. Eu nu știam că e un trenuț pentru copii și am început să plâng. Ziceam printre lacrimi, tu  acum m-ai luat și vrei iar să mă lași. Mama m-a cuprins și mi-a spus că sunt a ei pentru totdeauna și n-o să mă mai întorc niciodată la orfelinat.” Au urmat ani frumoși într-o familie întregită cu  tot binele pe care l-a putut face mama pentru ea.

Sărbătorile de iarnă alături de mama

Nu poate uita Mihaiela nopțile dintre ani,  anii de grădiniță  și de școală cu spectacolele de neuitat la sărbătorile de iarnă, când Silvia avea grijă să-i coase tot felul de costume. A fost și Fulguța, și Indiancă, și Țigancă, și Prințesă. Cânta, recita, dansa. Și acasă a avut parte de cele mai frumoase sărbători de iarnă. În fiecare an pomul împodobit cu jucării strălucitoare își aprindea luminițele. În casă mirosea a brad, a cozonac și a tot felul de bucate gustoase. Moșul îi punea cadourile sub brad, sau sub pernă. Credea în Moș Crăciun. Când  a crescut mai mărișoară, a realizat că Moș Crăciun era mama sau tata, dar oricum, cu inima plină de bucurie lua cutiile cu cadouri de sub  brad și striga:  „A venit  Moș Crăciun! Uitați-vă câte daruri mi-a adus!” Apoi o îmbrățișa pe mama, îl îmbrățișa pe tata, își îmbrățișa frații, care permanent veneau  acasă de la studii cu cadouri pentru ea și le mulțumea  frumos tuturor. Și pentru că Silvia a fost mezina și a rămas să locuiască în casa părinților, toate rudele se adunau de sărbători la ei: „ Toate sărbătorile erau frumoase în casa noastră. Dar cele de iarnă aveau un farmec aparte. Trăiam momente deosebite. Se cânta, se colinda, se rosteau urături. Toți erau veseli, plini de voie bună. Eu cu mama pregăteam bucatele tradiționale. De fapt, mai mult mama petrecea nopți și zile în șir în bucătărie ca să pregătească cozonacii, prăjiturile, bezelele și celelalte bucate pentru masa de sărbătoare. Ea întotdeauna  se  străduia ca să aducă în casă o  sărbătoare cât mai frumoasă…”

Dor de mamă

Mihaela simte că mama o veghează de acolo de Sus: „ După înmormântare am văzut-o în vis câteva nopți la rând. Venea, se așeza lângă mine și mă mângâia. Până la moartea ei dimineața îmi era lene să mă ridic din pat, voiam să mai dorm, uneori mai întârziam la ore. Multe dimineți  simțeam cum cineva mă atingea ușor, o forță nevăzută mă trezea și mă ridica repede din pat fără să lenevesc… Îmi este dor de ea în fiecare zi, dar mai cu seamă la sărbătorile de iarnă. Am și o poezie în telefon pe care o citesc mereu și care începe așa: ”Mi-i dor de tine mamă/ Acum de sărbători…” A fost o femeie deosebită. Își organiza timpul în așa fel, încât reușea să aibă grijă și de casă, să meargă la muncă și să ne ofere timp nouă, copiilor și lui tata. Mi-a fost și mamă bună, și prietenă. Puteam să-i spun orice, primeam  sfaturi și povețe oricând aveam nevoie. M-a iertat ori de câte ori am greșit. Eram foarte strâns legată sufletește de ea și ea de mine. Nu zic, într-o relație bună am fost tot timpul și cu tata, și cu frații. Acuma, după moartea mamei legătura noastră a devenit și mai puternică.”

Frații Mihaelei, Anatol și Radu, sunt  căsătoriți și muncesc cu familiile lor în Anglia. După absolvirea Colegiului au luat-o în Anglia și pe Mihaela. Sunt cu toții grămăjoară, se ajută reciproc. Când ne-am întâlnit la Chișinău, am întrebat-o dacă  nu ar dori  să-și cunoască părinții naturali: „Dacă e să  fiu sinceră, nu! Eu nu știu ce ar fi fost cu mine dacă  rămâneam la orfelinat. Le sunt recunoscătoare părinților care m-au  crescut și le mulțumesc din  suflet  pentru grija ce mi-au purtat-o și mi-o poartă. Dacă o vrea mama naturală să mă caute, poftim! Eu, însă, vreau să-mi trăiesc  viața în familia care m-a înfiat. Sunt Mihaela Zgardan și punctum!”.

Nina Neculce

PUBLICITATE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.

*

code