Nicolae Proca: „Împodobeşte viaţa cu fapte bune”

0
88

Numele domnului Nicole Proca, băştinaş al satului Hădărăuţi, raionul Ocniţa, deputat în primul Parlament al Republicii Moldova în perioada anilor 1990-1994, ex-preşedinte al raionului Rezina este deja cunoscut cititorilor „Ziarului Nostru” (vezi nr. 30 din 22 august 2019).
Recent la solemnitatea prelejuită de împlinirea celor 125 de ani de la fondarea primei şcoli în această localitate nordică aşezată pe malurile râuleţului Racovăţ printre foştii absolvenţi, azi personalităţi marcante în diverse domenii s-a numărat şi dumnealui, unicul deţinător al Ordinului Republicii în sat. Reporterul nostru Valentin Baraliuc i-a solicitat un interviu, pe care îl propunem atenţiei dumneavoastră.

– Domnule Proca, timpul neinventat de om se scurge pe neobservate şi iată-iată vă bate la uşă cea de-a şaptezecea iarnă. E mult, e puţin, ce ziceţi?
– Ştiţi, lumea seamănă cu o mare. Doreşti să pluteşti, menţinându-te cu siguranţă pe val, – construieşte-ţi neapărat o corabie din lucruri bune, făcute cu tragere de inimă. Viaţa unui om trăită fără eforturi morale pare a fi mai degrabă un somn, o lâncezeală pustie, fără rost. Din frageda copilărie am deprins de la regretaţii mei părinţi Pavel şi Nadejda hărnicia, cumsecădenia, bunătatea şi simţul spiritului de sacrificiu pentru cel căzut la nevoie. Apropo, anume aceste calităţi sălăşluiesc şi până acum în adâncul sufletului meu, ajutându-mă de multe ori ca în situaţii complicate să rămân constant în acţiuni şi să fiu privit de oameni cu tot respectul din partea lor.

– Odată ce ne-am întâlnit la un aşa eveniment de neuitat în istoria Hădărăuţilor, aş dori, dacă-i posibil, să vă amintiţi câte ceva din anii de şcoală…
– O, da, acele timpuri nimeni nu le poate da uitării, la fel ca şi copilăria trăită de fiecare aparte, dar o singură dată. Îmi amintesc de sâmbetele şi duminicile de odinioară, când erau nişte ierni ca în poveste. Vântul aduna pe atunci basme de omăt diamantin pe sub gardurile din nuiele de răchită şi, spre bucuria noastră, elevi în clasa a patra, ne dăruia pe neştiute norocul de a face câte o pârtie lungă pentru sănuş. Colegii mei de altă dată, băieţi isteţi, buni la învăţătură, dar şi la diferite ghiduşii, Tudor Gaivas şi Gheorghe Cibuc erau preocupaţi în temei cu reparaţia unor jucării confecţionate din tablă sau metal ieftin şi subţire, a bicicletelor. Ulterior destinul le-a ajutat la amândoi să îmbrăţişeze nu întâmplător profesia de mecanizator, recomandându-se în gospodăria colectivă ca nişte specialişti de valoare.
Eu, dimpotrivă, am fost molipsit de lumea cărţilor. În vacanţa de vară, îndeosebi, afară de ajutorul acordat părinţilor la lucru, nu ştiu cum, dar găseam numaidecât şi timp pentru lectură. Mă doseam undeva sub un nuc şi citeam tot ce-mi cădea în mâini. Mă atrăgeau cel mai tare cărţile de aventuri şi bătălii semnate de scriitorii clasici din Anglia, Franţa, Spania, Italia. Cu trecerea anilor mă făceam mai copt la minte şi la un moment dat am înţeles că istoria nu constă numai în lupte şi conducători vestiţi de oşti. Or, această ştiinţă este menită să studieze evoluţia societăţii în ansamblu, cuprinzând, fără dor şi poate, şi aspectele economice, sociale, culturale, religioase, sportive ş.a.

– Nu cumva încă de atunci vi s-a cuibărit în inimă visul de a fi prieten credincios şi nedespărţit cu documentele scrise de-a lungul timpului de fiinţa umană, adică cu istoria, disciplina profesată de dumneavoastră multe decenii în şir?
– Crezul meu „Cel uitat de semeni nu poate fi uitat nicidecum de el însuşi” mă face să conchid că alegerea a fost una corectă. Am marele noroc să fiu elevul nedespărţiţilor soţi Nina şi Nicolae Dumitraş, plecaţi demult în lumea celor drepţi, pedagogi rezistenţi, de o înaltă educaţie şi cultură. Doamna Nina ne preda limba şi literatura maternă, iar istoria era obiectul preferat pentru dl Nicolae, inclusiv al meu. Ca un magnet, învăţătorul, de rând cu directorul şcolii de atunci, domnul Petru Şargu, au observat la mine acea tendinţă nelămurită încă spre a cunoaşte cât mai pe larg trecutul ce mă pasiona, citind regulat cărţi. N-au întârziat să-mi dea povaţă (era cam prin clasa a opta) ca să încerc la institut, pentru a studia fundamental această ştiinţă. Deşi părinţii vroiau cu orice preţ ca în familia noastră să fie un medic sau avocat eu am mers până la urmă pe altă cale. Şi nu regret. Am absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii de Stat din Moldova, promoţia anului 1972. Studiile trainice mi-au dat posibilitatea de a mă manifesta în domeniul respectiv, contribuind în măsura capacităţilor, la interpretarea ştiinţifică a unor fenomene din vremi îndepărtate rămase, din păcate, în umbră, fără a fi deloc sau numai parţial elucidate.

– Ce anume aveţi în vedere, domnule Proca?
– Aici m-aş referi la monografia dedicată oraşului Rezina, scrisă în colaborare cu fiica Olga. Vă spun drept, metodele cunoscute de cercetare m-au impus de la sine să devin un călător înverşunat. Hotărât lucru, editând această carte, nu pot afirma că am inventat ceva ieşit din comun. Totuşi, intransigenta mi-a oferit o plăcere sufletească cu adevărat în perioada, când adunam materialul unic întâlnit prin arhivele din Bucureşti, Chişinău, oraşele Cotovsc şi Ananiev din regiunea Odesa (Ucraina). Tocmai în aşa mod mi-am dat bine seama că pentru mine scrisul e o adevărată sfinţenie, chiar dacă nu posed cu desăvârşire arta cuvântului. Vorba ceea, nevoia te învaţă, însă în acţiuni eşti dator să rămâi neclintit ca un far scăldat de valurile mării. Numai voinţa, stăpânirea de sine, perseverenţa şi dirijarea propriului comportament faţă de lucrul pus pe roate te pot ajuta în calea realizării unui anumit scop, cred eu.

– Am observat dăruind profesoarei Nadejda Rusnac de la gimnaziul Hădărăuţi, specialistă în istorie şi ea, directoarea minunatului muzeu al satului ce cuprinde peste 1300 de exponate, o nouă carte semnată de Dumneavoastră. Despre ce-i vorba?
– La un asemenea eveniment n-am putut să mă prezint fără un buchet mare de trandafiri roşii şi… o cărţulie! Ultima poartă titlul „Educaţia cetăţeniei democratice prin intermediul istoriei locale” şi-i rodul muncii mele de pedagog la Liceul Teoretic „Alexandru cel Bun” din oraşul nistrean pentru confirmarea gradului didactic superior. Sincer să fiu a fost o ambiţie întemeiată din partea mea, mai precis o ripostă neîntârziată în adresa bârfitorilor, care pe ascuns încercau să-mi discrediteze trecutul şi demnitatea cetăţenească. Chipurile, hai demonstrează, frăţâne dragă, acum, când lucrezi în şcoală, cine eşti! Nu mă supăr pe ei nici un pic, nu-i chip, nu poţi opri invidia şi ura din partea celor pe care uneori îi depăşeşti. Timpul le va pune pe toate la locul cuvenit, iar eu m-am străduit ca prin cărţile scrise să aduc un oarecare folos în studierea istoriei ţinutului natal de către noile generaţii de elevi din întreaga republică. Printre altele, broşura metodică frumos ilustrată datorită fotografului – reporter Ghenadie Bostanari „Educaţia cetăţeniei democratice prin intermediul istoriei locale” se află în arsenalul profesorilor de istorie, diriginţilor, muzeografilor, tuturor celor implicaţi în procesul educaţional.

– Domnule Proca, cunoscându-vă ca pe unul dintre puţinii hădăruţeni dedicat din plin istoriei, dar cel mai mult lecturii şi scrisului în ultimii ani, aş îndrăzni să aflu care sunt apropiatele proiecte interesante ce vă preocupă…
– La etatea mea dispun încă de energie creatoare atât de necesară unui om iniţiat în a face lucruri ce vor rămâne pe viitor. În acest context sunt gata de a mă încadra cât mai curând la elaborarea structurală şi selectarea minuţioasă a materialului factologic bine documentat pentru editarea unei ample monografii istorice despre satul meu de baştină. Ar părea de necrezut, când această aşezare strămoşească datând cu anul 1432 are două biserici (una cu semilună pe turn, adică-i de pe timpurile turcilor) şi o moară modernă cu capacitatea de trei tone de făină pe oră, dar duce lipsă de cartea de vizită a ei. Deci, la lucru şi cu Doamne ajută! Mă simt întru totul un hădăruţean împlinit prin ceea ce am izbutit să fac pentru consăteni, iar vârsta onorabilă nu-i altceva decât un triumf al vieţii mele. Sunt convins că voi duce la bun sfârşit şi acest lucru de mare răspundere în istoria multiseculară a localităţii.

– La acest deosebit ceas aniversar, stimate jubiliar Nicolae Proca, nu-mi rămâne decât să vă doresc ca sănătatea să vo ţină Dumnezeu şi să aveţi mereu succes în vâltoarea vie a vieţii ce-o trăiţi cu interes. La mulţi ani şi aşteptăm viitoarele cărţi, ce ar purta semnătura Dumneavoastră.
– Vă mulţumesc mult, sper să nu mă despart niciodată de patima scrisului, care-mi aduce satisfacţie şi armonie lăuntrică. Doar viaţa ni-i dată ca s-o trăim frumos.

Valentin Baraliuc

PUBLICITATE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.

*

code