Chiar de soacrei nu-i convine, n-o să mă despart de tine

0
186

(Povestea Anei Mazureac care bate orice scenariu de film)

„Eu am fost unicul copil la părinți, venit pe lume în anul 1948 într-o familie bună. Și părinții mei se trăgeau din oameni gospodari. Tata a fost un tractorist foarte harnic, iar mama o gospodină neîntrecută în sat. La școală am fost o elevă bună. Din clasa I-a până la absolvirea școlii am stat în aceiași bancă cu un băiat, care tare-tare mă bătea în clasele primare. Primeam la toată lecția câte un zdupac pentru că nu-i dădeam voie să moaie penița în călimara mea, iar el la recreație îmi punea în călimară câte o muscă și mereu stătea cu mâna în sus gata să mă lovească…”

Începuse povestea. Directoarea Casei de Cultură din Cernoleuca, Dondușeni, Ana Mazureac, trase adânc aer în piept, își îndreptă cu mișcări lente broboada de pe cap, zâmbi și deschise poarta amintirilor. Se bucura că i-am oferit prilejul să facă o călătorie printre amintiri. Afară o adiere blândă sufla printre ramurile copacilor, iar razele unui soare de început de martie pătrundeau până în mijlocul biroului doamnei primar, unde ni se oferise spațiu pentru povestit. O rază de soare se juca cu noi și un noian de emoții îi răscoleau sufletul povestitoarei.

Împinsă-n pârâu, apoi mângâiată cu o scrisorică

Pe acel băiat bătăuș îl chema Mișulică. În clasa a IV-a, când învățătoarea i-a pus să danseze împreună la cercul de dans, Ana s-a împotrivit, n-a vrut să-i fie parteneră. Copilul s-a supărat foc și la recreația mare a împins-o înfuriat în pârâul, ce curgea în apropiere de curtea școlii: „Nu vrei să dansezi cu mine, n-o să dansezi nici cu alt băiat! O să văd eu cum o să ieși din apa rece ca gheața!” Stătea încruntat și se uita la ea de pe mal, iar colegii au chemat în ajutor profesorii și copila a fost scoasă din apă udă lioarcă și dusă la o casă din apropiere, unde a stat pe cuptor până i s-au uscat hainele. Era iarnă. Spre surprinderea tuturor nu a răcit. Mișulică a fost mustrat aspru, și-a cerut scuze de la colegă și din acea zi nu a mai lovit-o. Iar în clasa a V-a i-a scris o scrisorică în care îi mărturisea că se simte fericit că stă cu ea în bancă, că o vede în fiecare zi plină de viață, drăguță, curajoasă. I-a cerut prietenia.
„I-am citit cu emoție rândurile. În acea seară am adormit gândindu-mă la cuvintele din scrisoare. Așa am început prietenia, pur și simplu, copilărește. Deja acceptasem să fiu perechea lui la cercul de dans.”
Aici doamna Ana tuși, oftă ușor, apoi continuă să depene firul poveștii, mărturisind că următorii ani au fost minunați. Continuau să stea în aceiași bancă, să meargă la cercul de dans, să se pregătească de lecții împreună.

Primii fiori de dragoste și primele momente de gelozie

Prin clasele VII –VIII au apărut și primii fiori de dragoste, și primele momente de gelozie din partea băiatului. Anișoarei îi plăcea foarte mult dansul. La acea vreme, de sărbători, la o casă de gospodari se organiza bal, unde cânta o armonică sau un acordeon, iar 5-6 perechi de tineri dansau. Cavalerul mergea la casa fetei, o cerea de la părinți, asigurându-i că o va aduce după bal acasă. O invita și pe mama fetei, dacă avea plăcere să meargă și să stea pe margine să privească cum tinerii dansează. Mișa fiind al patrulea copil în familie (mezinul) nu avea permisiunea de la părinți să conducă vreo domnișoară la bal. Iar în jurul Anei roiau cavalerii. Nu-și dădeau rând care din ei s-o scoată la bal. Și fata se ducea de dragul dansului, păstrând pentru prietenul ei aceleași sentimente curate. Îndrăgostit până peste urechi, Mișa era gelos pe ieșirile Anei cu alți flăcăi. Simțea că o iubea. Era cu ea în gând și zi și noapte. Iar felul ei de a se purta cu el era ca al unei surori și el nu știa dacă și ea îl iubește. Ca să-i fie și mai mult pe plac, într-un timp record a învățat să cânte la trompetă. Știa că Anei îi place muzica interpretată la instrumentele de suflat. Cânta de dragul ei în orchestra școlii. Apoi în ciuda interdicțiilor părinților, a început să frecventeze balurile. Deja devenise el cavalerul însoțitor al domnișoarei iubite la toate balurile și nu-i dădea drumul din mână pe tot parcursul serii. Au fost cele mai minunate seri. Cu fiece dans, Ana îl atrăgea tot mai mult și mai mult, îl fascina, înnebunindu-l.
După absolvirea școlii îndrăgostiții au hotărât să-și continue studiile împreună la Institutul de Arte. Însă frații lui Mișa mai mari, care studiase agronomia, au fost împotrivă, l-au dus cu forța la Institutul Agricol ca să facă contabilitate. Dar nu era chemarea lui acolo. Muzică era viața lui și n-a încălzit mult locul la Institut, s-a întors acasă. S-a întors și Ana în sat, angajându-se în calitate de conducător de dans la Casa de Cultură, iar peste câteva luni a fost numită directoarea Casei de Cultură ( e directoare până în prezent). Dragostea lor înflorea ca un trandafir, iar clipele frumoase treceau repede. Iată că veni timpul ca flăcăul să fie luat în armată. Atunci perechea fericită, pentru siguranța iubirii, a hotărât să-și înregistreze căsătoria.

„Nu știam că mama lui nu mă vrea…”

Eroina mea e cu gândul atât de departe și-i atât de concentrată și de pierdută în amintiri că ar vrea să mi le spună pe toate dintr-odată. Încearcă să le pună în ordine: „Trăiam o dragoste frumoasă, curată, fără legături trupești, doar cu sărutări și îmbrățișări. Când Mișa a venit la părinți să mă ceară, mama nu era acasă. Era numai tata și tata atâta a zis: „Treaba voastră. N-am nimic împotrivă.” Mi-am luat ca martor pe cea mai bună prietenă și am plecat la Sovietul Sătesc (primărie) să depunem cererea de căsătorie. Aveam 19 ani. Nu știam că mama lui nu mă vrea. Nu știam că frații lui, unul agronom și altul președinte de colhoz, se opuneau căsătoriei noastre. Ce-au făcut ce-au dres, dar până în seară au luat mirele și l-au dus la armată. Și mireasa a rămas cu lacrima pe obraz și cu revolta în suflet. A doua zi s-a început gălăgia. Se certau cuscrele ca la ușa cortului: „Fata mea e frumoasă, harnică, dar băiatul tău e așa și pe dincolo…” „Ba, băiatul meu e mai bun, nu-i de nasul fetei tale…” Așa cum sunt toate poveștile moldovenești. Eu plângeam. Oamenii buni de la Sovietul Sătesc m-au sfătuit să păstrez cererea. Și eu am păstrat-o. După trei luni de zile frații cei deștepți ai lui Mișa, s-au gândit să-i facă chemare fratelui acasă și să-i organizeze petrecerea în armată așa cum se făcea atunci, căci l-au dus la oaste ca pe un fugar și râdea satul de ei. Și Mișa a venit pe 10 zile. Era păzit să nu se întâlnească cu mine. Da flăcăii în sat foiau în jurul meu ca furnicarii. Cu toate că mirele meu era păzit, am reușit să ne întâlnim. I-am spus așa: „Ori ne căsătorim, ori mergi sănătos! Eu mă duc pe drumul meu, tu pe al tău!” Cei de la Sovietul Sătesc erau de partea noastră. Ne-am înțeles cu ei să ne înregistreze căsătoria la ora 3.00 noaptea. La ora stabilită au venit toți angajații instituției și noi, ca doi porumbei, așteptam cuprinși de emoții momentul festiv. Afară parcă se rupsese cerul. Turna ca din găleată. Cineva a zis că e semn bun, o să avem belșug în toate. După ce ne-au înregistrat căsătoria, oficialii satului au mers cu toții la părinții mei să mă dea în primire cu tot cu soț și cu adeverința de căsătorie. Iar omul de serviciu s-a dus la socrii mei ca să le ducă vestea. S-a dus și Mișa să-și ia documentele ca să se poată întoarce înapoi în armată, dar frații l-au încuiat și l-au ținut închis trei zile și trei nopți. Acasă părinții mei, cuprinși de isterie, mă băteau și mă alungau, strigând să mă duc să dau cerere de divorț ca să nu iasă că m-o lepădat el. Era rușine pentru ei. Dar pentru ce să intentez proces de divorț, dacă noi nici prima noapte conjugală nu o avusem, noapte pentru care îmi păstrasem virginitatea?”

„Pentru doi copii care se iubesc sânt gata să fac și pușcăria”

Ana plângea și-i implora pe părinți s-o lase în pace. Două zile a stat închisă în casă. Aștepta cu emoție poate apare în prag dragul ei drag. Dar mirele nu-i și nu-i. În loc de mire fata nu vedea decât ochii mamei ieșiți din orbite, mama care striga la ea cu glas neomenesc să plece la primărie și să depună cererea de divorț. A treia zi Ana s-a dus la muncă la Casa de Cultură, apoi la primărie. Când a intrat, frații lui Mișa erau acolo, amenințându-l pe secretar că o să-l dea în judecată pentru că a înregistrat căsătoria nelegitim.
Secretarul, zâmbind a rostit liniștit: „Iată și mireasa! Poate să confirme că n-am încălcat nimic. E totul absolut legitim. Tinerii au depus cerere cu trei luni în urmă. Poftim de priviți cererea! (și i-a întins cererea) Dar chiar și să fi încălcat legile statului, eu știu că n-am încălcat Legea Dragostei. Orice ați pune voi la cale, pentru doi copii care se iubesc sunt gata să fac și pușcăria”.

Ia-mă bade și pe mine să fac armata cu tine

Frații au rămas fără replică. S-au dus acasă și l-au eliberat pe mire din „închisoare”. Zilele de concediu expirau. Cu tristețe în suflet, Ana l-a petrecut pe drăguțul ei până la Comisariatul Militar, iar acolo-bucurie! Concediul i-a fost prelungit cu încă 10 zile. Dar bucuria o împărțeau doar ei. Supărați, nevoie mare, părinții mirelui n-au mai vrut să vorbească cu mezinul lor. Nici părinții Anei nu erau încântați. Numai celor doi îndrăgostiți nu le păsa ce crede un părinte sau altul despre ei, sau ce crede satul. Au trăit zece zile și zece nopți ca într-un vis frumos, dăruindu-și toată iubirea ce o purtau în inimă. După ce ostașul a plecat, mama i-a spus fiicei așa: „Tare l-ai dorit, tare l-ai iubit. Dacă a plecat, ai divorțat! Tu nu vezi că ai lui nu te vreau! Ce, nu mai sânt flăcăi în sat?!”
Ana a tăcut, nu a zis nimic. Avea planurile ei. Complice i-a fost primarul. Cu ajutorul lui și-a făcut pașaport, și-a luat concediu pe cont propriu, și-a pus două rochițe și strictul necesar într-o geantă și, fără a le spune părinților, a plecat la Sankt-Petersburg (Leningrad pe atunci) să facă armata cu soțul ei. „Nu mi-a fost greu să-l găsesc. Orășelul militar, unde își făcea el cătănia, se afla într-o pădure. Dar acolo nu mă așteptau cânii cu colaci în coadă. Ni s-a oferit o baracă pustie. Nu aveam nici pat, nici așternut, nici lingură, nici furculiță și nici bani. Doamnele, care locuiau în acel orășel, erau trecute prin blocadă. Toate m-au ajutat foarte mult. Una mi-a adus un pat, alta o pernă, a treia tacâmuri. Câteva mi-au făcut reparație într-o cameră. Eu mă angajasem la lucru la fabrica de încălțăminte din acel orășel. Încet-încet îmi făceam loc sub soare printre militari. Dar după o lună de ucenicie la fabrică a dat un necaz peste mine – am avut peritonită (mi-o crăpat apendicele). M-au dus în oraș la operație. Atunci i-am scris mamei. Și biata mama a venit, m-a găsit, m-a ajutat și a vrut să mă ia acasă. Dar eu n-am vrut să mă despart de soț. Am rămas să fac armata cu el.”

Respirau frumusețile orașului

Sankt-Petersburgul era în plină înflorire. Așa a ajuns Ana, făcând armata alături de tânărul ei soț, să cunoască acest centru european de cultură. Au fost cei mai interesanți și cei mai grei acei ani de armată. Pe lângă faptul că nu aveau nici pat, nici masă la început, dormeau pe podele și mâncau de pe gazetă, în primele luni erau zile când Ana nu avea o bucățică de pâine în casă. Acolo în unitatea militară erau 7 ostași moldoveni. Când făceau de serviciu la bucătărie, luau pe furiș din produse și-i aduceau și Anei să mănânce, să nu moară de foame. Dar să auzi și să nu crezi: moldoveanca noastră lucra și primea tichete pentru mâncare. Ia ghiciți ce făcea cu ele? Le aduna și, la sfârșit de săptămână lua bani în loc. Un imbold niciodată nemaiîntâlnit o făcea să uite de mâncare și de oboseală. Cu acei bani de pe tichete mergeau cu soțul în zilele de odihnă și vizitau muzeele, teatrele, pur și simplu, colindau Centrul Vechi, admirând bulevardele, grădinile, parcurile, canalele, podurile, monumentele și sculpturile decorative, bisericile și Catedralele. „În doi ani jumătate am vizitat toate Palatele, și Palatul de vară, și uriașul Palat de iarnă cu luxul lui orbitor, și Palatul Țarului Nicolai, și Casa –Muzeu „Pușchin”, și locul unde a avut loc duelul dintre Pușchin și d-Anthes… Profitam din plin de șederea mea acolo cu doriința de a vedea tot ce se putea în acest frumos oraș. Eu știam că o să mă întorc acasă și n-o să mai am ocazia să văd și să simt frumusețile Leningradului de atunci.”

„Noi nu avem băiat de însurat”

Iute, harnică, drăguță, în scurt timp Ana a ajuns fruntașa întreprinderii, fotografia ei împodobea Tabla de Onoare a fabricii. Acasă îl primea în brațele ei pătimașe pe ostașul țării, bravul Mișa, făcându-l cel mai fericit dintre fericiți. Avea un vis. Să rămână însărcinată cât mai curând, să se întoarcă în Moldova cu un copilaș în brațe. Se îmbăta de acest gând frumos și soțul. Dar dorința nu li s-a împlinit. Oricum, spre finalizarea serviciului militar a rămas gravidă. Aveau toate șansele să-și ducă traiul mai departe în vechiul oraș de pe Neva. Anișoara stătea în rând la apartament și peste o jumătate de an urma să primească cheile. Dar îi era dor de cei dragi lăsați la vatră. Îi era tare dor de tatăl ei pe care nu-l văzuse de când plecase și a renunțat și la apartament, și la toate bunurile ce i le oferea marele oraș și s-a întors acasă. Au hotărât așa că de cum se văd ajunși în sat să meargă mai întâi la părinții lui. Taximetristul care îi aducea de la gară a înțeles că relația cu părinții nu era din cele normale. Și cum a ajuns în dreptul casei a strigat ca să audă toată mahalaua: „Mătușă, ieși la poartă că ți-au venit copiii!” Și a ieșit femeia la poartă cam supărăcioasă, iar Ana s-a repezit, a cuprins-o, i-a sărutat mâna și i-a zis din toată inima: „Bună ziua, mamă! Bine te-am găsit!”. Soacra i-a răspuns cu jumătate de gură, i-a poftit în casă, dar vorba nu se lega. Ana a stat puțin, și-a cerut scuze și s-a grăbit să plece acasă la părinți. Tatăl o aștepta în centrul satului, înconjurat de copiii din mahala. Momentul revederii a fost foarte emoționant. S-au îmbrățișat, înecându-se de plâns. Copiii veniți s-o întâmpine o salutau gălăgioși. Iar tata și fiica, slobozindu-se din îmbrățișarea plină de dor, se priveau în tăcere. Emoțiile erau mai presus de cuvânt. Vorbele au venit mai târziu, când au ajuns acasă. Ana le-a spus că așteaptă copil. Părinții s-au bucurat. „O fată avem și trebuie să o dăm la casa ei cum se cuvine, cu nuntă frumoasă, așa cum se fac nunțile la noi în sat ”, a zis tatăl și a plecat la cuscri să se pună la cale. S-a dus omul cu colaci, cu-o sticlă de vin și cu vorbă bună le-a zis așa: „Să lăsăm supărarea, cuscrilor! Haideți să ne gătim de nuntă. M-am gândit că cea mai potrivită zi ar fi ziua de 1 martie, căci pe urmă începe postul. Ce ziceți?” Cuscrii parcă luaseră apă în gură. Se uitau chiorâș unul la altul și în cele din urmă cuscra a rostit apăsat: „Mai vedem. Noi nu avem băiat de însurat. La rând e al treilea frate. Mișa trebuia să mai aștepte”…

Nuntă fără socri mari

Încrâncenați, porniți rău împotriva acestei căsătorii, părinții mirelui au pus piciorul în prag și au respins categoric propunerea de a fi părtași la cheltuielile pentru organizarea alaiului de nuntă. Au spus un „NU” hotărât și nu au mai dat înapoi, crezând că și părinții miresei se vor dezice de ceremonie. Dar aceștia au mers mai departe și au început pregătirile. După obicei, unul din frații mai mari ai mirelui ar fi trebuit să-i cunune, aceștia însă făceau complot împreună cu părinții lor. Și atunci perechea îndrăgostită a lăsat stresul și emoțiile la o parte și s-a concentrat pe organizarea nunții tradiționale. Și-au găsit și nănași, și muzică, și druște și vornicei. Ana a confecționat mărțișoare pentru fiecare invitat, părinții s-au îngrijit de mâncare și băutură și, pe 1 martie, 1968, când încă iarna nu se grăbea să plece, la Cernoleuca s-a dat o petrecere de nuntă, cum nu mai văzuse satul, o nuntă frumoasă după obicei, dar fără socrii mari. Veseli și plini de voie bună chiuiau nuntașii. Mut de admirație mirele își dansa mireasa, sorbind-o din priviri. O iubea nebunește. Și ea îl iubea…

Blestemul soacrei a căzut pe pruncuț

Fericiți, tinerii însurăței, veseli și frumoși, așteptau cu nerăbdare venirea pe lume a bebelușului. Ana relaxată se bucura de perioada sarcinii. Iar soacra îi trimitea blesteme de moarte. Tot cu vorbe grele era mereu asupra ei. Când bătu ceasul să se nască micuțul, starea de sănătate a gravidei se înrăutățise brusc. Medicii au făcut tot ce-au putut ca s-o salveze. N-au putut, însă salva băiețelul, care a avut o viață foarte scurtă, a trăit numai trei zile. „Eu știu că e mare păcat să blestemi. Cărțile sfinte ne îndeamnă să ne ferim de blestem ca de foc. Soacra cred că nu-și dădea seama că blestemul ei se lipea ca ceara de căminul nostru liniștit. Sau poate cu adevărat îmi dorea moartea. Dar blestemul n-a căzut pe mine, ci pe copilașul meu. Zicea un preot că mama care blestemă e o smintită. Nu știu s-a bucurat, sau s-a întristat, dar nici la înmormântarea micuțului n-a venit. S-a trecut și asta…”
Aici, doamna Ana își adună mâinile ca în rugăciune. Făcu o pauză parcă dorind să alunge un gând rău. Apoi continuă: „Nu le-am zis niciodată nimic. Le-am purtat respectul pentru faptul că mi-au crescut un soț cumsecade. Dar am înțeles că vor fi mereu supărați.”
Știa Ana ce știa, căci multă ură semănase mama-soacră și multe vorbe urâte împrăștiase prin sat. Anii treceau, iar tânărul cuplu își vedea de muncă, cununau, botezau. Au mai adus pe lume un băiețel, apoi o fetiță, absolut sănătoși. Dar socrii nici la nașterea acestor nepoței de la mezinul lor nu au binevoit să le treacă pragul. Și Ana cu Mișa s-au împăcat cu situația, nu mai așteptau vorbe și gânduri bune de la ei. Dar nici „săgețile otrăvite” ale acestei mame supărate nu-i mai afectau. Încercau să se bucure de copilașii lor, de relația cu părinții Anei, de prietenii din jur. Bucuriile din familia Mazureac se amestecau cu tristețe. La 45 de ani a murit tatăl Anei. El a fost un om foarte harnic, un tractorist priceput. Dintr-o ridicătură la tractor i s-a tras moartea. Abia atunci, la moartea cuscrului, cuscrii și-au călcat pe inimă și au întrat pentru prima dată în casa lor. Dar relația dintre ei a rămas și în continuare rece.

Amintirile veneau înaintea gândului

Soarele deja nu ne mai privea prin fereastră. Raza ceea jucăușă nu mai stătea între noi. Se mutase la alte geamuri mai spre asfințit. Iar ramurile copacilor dezgoliți care ne priveau, se loveau ușor una de alta, parcă gemând, parcă oftând, parcă mirându-se de povestea Anei, o femeie mai puternică decât un bărbat. A avut inimă tare dacă a putut să facă armata alături de alesul inimii, dacă a putut înfrunta valurile de ură care veneau din partea soacrei, dacă a putut trece peste necazuri, încercând să se bucure mereu de viață. Și-a crescut copiii cu dragoste, i-a deprins cu munca de mici, atât cu munca intelectuală, cât și cu cea fizică. Amândoi au fost eminenți la învățătură în școală, amândoi au făcut studii la facultate, amândoi sunt dați pe la casele lor. Iar Ana nu se mai satură de o muzică bună, de dansul popular, de munca ei de coregraf și directoare a Casei de Cultură, funcție pe care o deține de 51 de ani. I-au rămas vii în amintire pentru toată viața cei doi ani și jumătate petrecuți în orașul de pe Neva. După mulți ani, pentru rezultate strălucite în muncă conducerea gospodăriei agricole le-a oferit cadou o foaie turistică la Piter. Timp de 12 zile, ca zodiile unui întreg calendar, au revăzut toate locurile pe unde și-au legănat dragostea, pe unde amintirile veneau înaintea gândului, pe unde își țineau în palmă prea multa lor fericire.

Îi punea 9 feluri de bucate pe masă și urca în copac

Povestea pare să se apropie de sfârșit. Ochii eroinei mă privesc mai curați, mai strălucitori, mai luminoși: «A fost o viață de familie ca la toată lumea, cu bune și cu rele. N-a fost numai cărare presărată cu flori. Când am dat de proza vieții, am înghițit pastila și am tăcut. Nu m-am jeluit mamei niciodată. Știam răspunsul ei: „Ce-ai căutat, aceea ai găsit.” Mișa a fost muzicant, saxofonist. Iar muzicanții știți cum sunt. Mai joacă cărți, se mai întrec cu paharul, cu țigara. Eu lucram și bucătăreasă pe la restaurante când aveau ceremonii, pe la toate nunțile din sat și din alte sate. Am pregătit masa de sărbătoare la mai multe nunți într-un restaurant din Chișinău. Căci în cultură salariile au fost întotdeauna mici. Mama mea avea o vorbă: „La cultură nu ai ce să pui în gură”. Dar muzicantul meu când se întorcea de la petreceri aghesmuit, bătea cu pumnul în masă și așa zicea: „ În cinci minute până îmi spăl mâinile, să fie puse pe masă 9 feluri de bucate! Că tu te-ai dus cu nunta, ai pregătit pentru alții, da mie ce mi-ai făcut?” Și eu tăiam iute o roșie pe o farfurie, era un fel. Pe altă farfurie – un castravete, pe alta – un ou prăjit, pe alta – o felie de brânză de oi… Îi așezam 9 feluri pe masă și mă urcam repede în copac. Fugeam de el să nu mă ia la pat. Nu-mi plăcea să fac dragoste cu el când era beat… Iar el după ce se mai trezea din beție, îmi cânta de dor și mă ruga să mă cobor din copac. Nu m-a bătut, nu m-a fugărit, nu ne-am despărțit ca să ne împăcăm apoi. Am trăit în pace și înțelegere. Am cununat 5 perechi de fini, am botezat sute de finuți. Ca om a fost minunat. Om de veselie, om de omenie, mi-a cântat toată viața melodii duioase. A lipit la sufletul lui toți copiii de la casa de copii din sat. Veneau grupuri întregi la noi acasă și el îi cuprindea, le cânta, le spunea povești, iar ei se gudurau ca niște animăluțe fără stăpân și-i ziceau: „Nenea Mișa, vrem răsărită prăjită, vrem cocoșei, vrem pâine cu dulceață, compot…” Și el le satisfăcea toate mofturile. Îi deprindea și cu lucruri din gospodărie, iar eu pe fete le învățam arta culinară. Se trăgeau la noi copiii de la fosta casă de copii. Îi iubeam și eu, îi iubea și soțul cu care am conviețuit împreună 48 de ani. A murit în 2012 la vârsta de 64 de ani. Paharul și țigara i-au grăbit sfârșitul. Nu l-am condamnat pentru aceasta. A trăit cum i-a fost drag, Dumnezeu să-l odihnească cu tot neamul lui cel adormit, căci s-au trecut toți. Îi păstrez amintirea frumoasă».

PUBLICITATE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.

*

code