Independenţa este cea mai mare avuţie a unui popor

0
10

Personalitate notorie de o rară erudiţie, deţinând gradul didactic superior (autor al unei monografii istorice despre oraşul Rezina, precum şi al celor două cărţi metodice privind utilizarea istoriei locale în procesul de instruire gimnazial-liceal) fost preşedinte al raionului Rezina în timpul conflictului armat de pe Nistru, unicul decorat cu Ordinul Republicii în satul de baştină, om de o aleasă inteligenţă în lucru şi în viaţă – aşa este cunoscut domnul Nicolae Proca la Hădărăuţii Ocniţei. În ajunul celor două mari sărbători naţionale reporterul ZN Valentin Baraliuc s-a întâlnit cu dumnealui şi i-a solicitat un interviu.

– Stimate domnule Proca, după câte ştiu, aţi făcut parte din primul Parlament al Republicii Moldova, perioadă a anilor 90 din secolul trecut, când în ţara noastră s-a desfăşurat o intensă şi bine orientată activitate în contextul transformărilor radicale din societatea contemporană. Aveţi ceva de concretizat în această direcţie?
– Desigur, amintirile legate de acele vremuri sunt din categoria celor neuitate şi frumoase. Parlamentul de atunci a fost ales nominal pe circumscripţii, dând astfel posibilitatea reală ca alegătorul de rând să-şi susţină deputaţii, iar pe altă parte, cunoscându-i nemijlocit, să le ceară la o adică socoteală pentru lucrul efectuat. Cineva a spus pe bună dreptate că omul poate merge greşit în multe şi felurite chipuri, însă cel mai mare pericol îl paşte în momentul când e uşor să dea alături de ţintă şi greu să o lovească. Da, ca la orice început noi, cei 366 de aleşi ai poporului, ne-am ciocnit de o mulţime de lucruri confuze, chiar neînţelese uneori. Închipuiţi-vă numai, am fost nevoiţi să ne ferim şi de invidia care tace. Or în decursul anului 1990 deputaţii aleşi în circumscripţiile electorale din raioanele de pe malul stâng al Nistrului au părăsit Parlamentul, pomenindu-ne până la urmă că în momentul proclamării Independenţei legislativul număra 334 de deputaţi.

– Şi totuşi, pare-mi-se, că-i mai bine să fii invidiat decât compătimit…
– Da, însă totodată cu atât mai mare rămâne triumful adevărului. De pus pe cântar toţi ca unul motivul pentru care e uşor să greşeşti şi greu să izbăveşti. Ţin minte şi acum acea zi, când cei 278 de deputaţi prezenţi în sală au semnat istorica Declaraţie de Independenţă. Pe la orele 10 dimineaţa a avut loc Marea Adunare Naţională, unde miile de oameni sosiţi din toate colţurile republicii, adunaţi în centrul Chişinăului îşi manifestau sprijinul unanim pentru deputaţii, care urmau să adopte Declaraţia, semnând-o. La orele 12 preşedintele Parlamentului Alexandru Moşanu a deschis şedinţa extraordinară. Tot atunci primul preşedinte al ţării Mircea Snegur, participând la solemnitatea în cauză, i-a chemat pe aleşii poporului să semneze Declaraţia. De bună seamă, momentul culminant l-a constituit prezentarea proiectului Declaraţiei şi votarea nominală a documentului. La fel a fost adoptată Hotărârea privind Imnul de Stat al Republicii Moldova, votată de 203 deputaţi.

– Domnule Nicolae Proca, adeseori în viaţă ajungem în situaţii dificile, când pur şi simplu nu ştim ce să facem pentru a ieşi din impas. În acest context starea tânărului nostru stat de pe atunci, care se bucura, natural, la primii săi paşi de viaţă de sinestătătoare, suveranitate şi neatârnare în relaţiile internaţionale cum credeţi şi-au atins scopul?
– De fapt mă aşteptam la o asemenea întrebare şi, mă rog, opinia mea rămâne una neschimbată întotdeauna şi oricând: independenţa este cea mai mare avuţie a unui popor, fie el cât de puţin numeric. Cronica independenţei în cele aproape trei decenii ce s-au scurs de la semnarea Declaraţiei ne-a demonstrat veridic că în dezvoltarea sa Republica Moldova a avut parte (nu o singură dată) de anumite crize economice serioase, dar şi de unele progrese de netăgăduit. Cum n-ar fi, moldovenii se bizuie pe puterile proprii, fiind harnici şi stăpâni la ei acasă. Şi încă ceva deosebit, Declaraţia de Independenţă are o importanţă majoră, dat fiind faptul că a pus temelia creării unui stat cu adevărat democratic, însemnând concomitent o primă şansă spre revenirea în marea familie europeană. Din păcate, această cale temerară a fost oarecum frânată de trista aderare a Republicii Moldova la Comunitatea Statelor Independente (CSI), un gest greşit, făcut la repezeală, fără a consulta oficial Parlamentul şi poporul.

– Dacă e cazul să dăm uitării aceste lacune cam caraghioase, aproape copilăreşti, am putea oare spune cu certitudine că izbânda poate fi considerată deplină? Am în vedere Primul Parlament, în care aţi fost deputat.
– Fără îndoială, anume prin felul de a trata în cunoştinţă de cauză şi a soluţiona lucid problemele majore atât de mult aşteptate cu speranţă sigură de întregul popor al ţării. În primul rând, au fost adoptate actele legislative referitoare la Drapelul de Stat, Stema RM executate fără seamăn de ilustrul grafician Gheorghe Vrabie, legile cu privire la proprietate, valută naţională şi altele.
Recunosc, sunt mândru că i-am cunoscut personal, avându-i alături în acei ani îndepărtaţi pe aşa deputaţi, adevăraţi feciori ai neamului, ca oamenii de teatru Mihai Volontir şi Ion Ungureanu, scriitorii Nicolae Dabija, Lidia Istrati, Ion Vatamanu, Vladimir Beşleagă, academicianul Ion Borşevici, jurnalistul Constantin Tănase şi patriotul Gheorghe Ghimpu, care la 27 aprilie 1990 a arborat tricolorul. Nu uit nici până acum despre colaborarea fructuoasă şi relaţiile sincere din perioada respectivă cu deputaţii aleşi pe circumscripţia Ocniţa – Ion Guţu, Nicolae Statinciuc, Ion Mereuţă, Grigore Cuşnir, Vasile Gudima, Gheorghe Răducan şi Sergiu Fandofan. După mine, fiecare dintre aceşti oameni au înţeles, că e un lucru sfânt, dar şi demn de responsabilitate de a fi ales al poporului, apărând în permanenţă interesele lui în orice domeniu al vieţii.

– Stimate domnule Proca, Ziua Independenţei va surprins (ocazional sau intenţionat?) pe meleagul ocniţean, mai bine zis la baştină. Ce aveţi a le spune la această mare sărbătoare hădăruţenilor, care vă stimează şi vă apreciază mult?
– Oameni buni, daţi să ne respectăm cu grijă trecutul şi să punem preţ pe prezentul atât de neprevăzut de nimeni. Da, a greşi e omeneşte, însă ar trebui cât mai curând posibil să schimbăm din rădăcină mentalitatea noastră asupra stării neprielnice de lucruri ce se face observată la orice pas. Nu-i bine deloc, nici creştineşte nu poate fi, dacă vatra străbună a fost deja şi mai continuă a fi părăsită de mii şi mii de cetăţeni, în special de cei tineri, care pleacă cu nemiluita peste hotare în căutarea norocului de a câştiga cu orice preţ nişte bani.
Totuşi, încerc să spun cu îndrăzneala, că mare este Dumnezeu şi până la urmă va sosi neapărat ziua, ora sau clipa, când peste mica Moldova noastră cea dragă va fi trimisă cu dărnicie o rază binefăcătoare de dezlegare şi împlinire omenească pentru toţi locuitorii acestui plai mioritic.
În rest, doresc compatrioţilor de toate vârstele şi profesiile tradiţionala urare de sărbătoare însoţită de ani de viaţă lungă, plină de sănătate, deoarece sunt destoinici s-o trăiască după merit şi cu multă demnitate în suflet.

La mulţi ani, ţară liberă, Moldova!
Valentin Baraliuc, Ocniţa

PUBLICITATE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.

*

code