Amar pentru o viață întreagă

0
340

Luna lui cuptor avea să încingă cu dogoarea ei în ziua de 6 iulie, 1949 aurul spicelor coapte, flamura verde a copacilor, a viței de vie, a lanurilor de porumb. Iar câmpurile de floarea soarelui destrămau lumina lor galbenă, aplecându-se spre pământ, parcă vinovate de tot ce se întâmpla. Cu inmile bătând de neliniște, 35 de mii de suflete basarabene, încărcate în vagoane pentru vite erau duse în cele mai îndepărtate colțuri ale fostei URSS. Printre ele și 10 familii din Coșernița, Florești cu 32 de suflete, dintre care cinci făceau parte din familia gospodarilor Eudochiei și a lui Simion Cojocaru, care aveau 38 de stupi, 15 oi, două perechi de cai, vacă, porci, păsări. Azi au mai rămas în sat în viață drept mărturie doar două din acele suflete: Gheorghe Cojocaru, fiul Eudochiei și al lui Simion Cojocaru și Maria Dogotaru, fiica Elenei și a lui Ion Ciubotaru, care avea trei luni când au fost ridicați.

Mereu aproape amintirea acelei nopți

Povestea deportării lui Gheorghe Cojocaru, care pe 18 septembrie va împlini 85 de ani porneşte aproape la fel ca multe altele, ce-și au începutul în noaptea de 5 spre 6 iulie, 1949: „Nu aveam 15 ani împliniți. Tocmai terminasem 7 clase și mă pregăteam să depun actele la Școala de Muzică „Ștefan Neaga” din Chișinău. În buzunarul costumului de la balul de absolvire, din întâmplare, se aflau atestatul și adeverința de naștere. Noaptea au intrat soldații în casă, ne-au trezit din somn și ne-au ordonat să ne îmbrăcăm repede și să-i urmăm. Mama a țipat îngrozită și speriată, după care a leșinat și a căzut în mijlocul casei pe covor. Soldații răcneau la ea în limba rusă să se scoale, eu îl întrebam pe tata în ce să mă îmbrac și el mi-a zis să iau costumașul de la balul de absolvire. Sora Vera de 16 ani plângea disperată. Afară câinii lătrau. Atunci mi-a răsărit în minte gândul să fug. M-am furișat pe lângă tata, care stătea lângă președintele sovietului sătesc și am zbughit-o afară pe ușa din dosul casei. Am alergat într-un suflet până aproape de vecinul nostru, moș Ion Postoroncă. Apoi m-am oprit neștiind încotro s-o iau. Prin minte mi-a trecut gândul că mama și tata vor avea de suferit din cauza mea și m-am întors. Soldații deja mă căutau. Mama săraca, nu-și revenise din leșin. Înfuriați soldații au apucat covorul unul de un capăt și celălalt de alt capăt și au dus-o până la mașină târând-o pe jos, iar acolo au aruncat-o ca pe un sac cu tot cu covor în mașină. Pe drum mama și-a revenit. Când am ajuns la Florești, am strâns covorul și l-am luat cu noi. Nu știam că covorul acela era norocul nostru. Nu știam că costumul cu actele în buzunar aveau să fie o salvare pentru mine. Nu știam că tot în noaptea ceea va fi ridicat și fratele Ion de 19 ani care era student la Institutul Pedagogic din orașul Bălți și va fi dus în regiunea Cita. Nu știam ce ne așteaptă înainte..”

Infernul drumului istovitor și coșmarul Siberiei

E greu de imaginat infernul celor 22 de zile și nopți de drum în vagoane pentru vite. Mame cu prunci în brațe, oameni bătrâni, bolnavi, copii sub 15 ani – toți etichetați „dușmani ai poporului”, așezați toți pe podele, scaune nu erau în acele vagoane. Cu fiece zi aerul din vagon devenea tot mai greu de suportat, nu aveai cu ce respira, nu aveai dreptul să ieși afară măcar pentru necesitățile fiziolojice, mai murea câte unul și era lăsat în vreo gară și nimeni nu mai știa ce s-a făcut cu bunelul sau altă rudă de-a lui. E greu să-ți imaginezi genocidul ce a urmat…
„La 28 iulie am ajuns în Siberia, regiunea Amur, nu departe de orașul Blagoveșcensk. Ne-au cazat într-o închisoare, unde veneau negustori după noi ca la târgul de vite. Noi am fost luați într-un sovhoz la tăiat pădure. În septembrie deja venise gerurile. Și mama cum au luat-o de acasă în sandale, într-acelea mergea la lucru pe un ger de -10-15 grade. Atunci la o rusoaică i s-a făcut milă de sărmana mamă. A scos mânecele de la pufoaică, le-a legat la un capăt și i-a făcut încălțăminte. Locuiam la început într-un club mare și dormeam cu toții pe podele, unul lângă altul. Erau acolo multe familii din Ciripcău, Soloneț, Stoicani. Care aveau ce așterne, bine, care nu, dormeau pe scândura goală. În acele zile grele covorul de vre-o 3 metri lungime ne-a fost salvarea, ne-a apărat de frigul Siberiei. Eu cu sora jumătate așterneam sub noi și cu cealaltă jumătate ne înveleam. Părinții se culcau alături de noi.”

Umiliți și înjosiți încontinuu

A fost foarte greu. Umiliți, înjurați, luați în batjocură. Regim strict, geruri cumplite, limba necunoscută, mâncare cât să poți supravețui. În fiecare săptămână trebuia să te înregistrezi la comenduire. Greu de tot a fost mai cu seamă în prima toamnă, toamna anului 1949. Pe urmă lumea a început să cunoască mai bine limba, să mai câștige ceva bani, să-și cumpere un așternut, o pătură, o haină, o pereche de pâsle. Li s-au repartizat deportaților niște locuințe din lemn, unde ținuseră vite, dar oamenii gospodari le-au adus în ordine, au construit sobe și locuiau deja familiile separat în ele. În primul an de deportare, Gheorghe a repetat clasa a VII-a pentru a învăța mai bine limba rusă. După care, în baza atestatului din Moldova, a fost admis la o școală care pregătea specialiști pentru căile ferate. A însușit specialitatea de montor și reglor al aparatelor de la stațiile de cale ferată și a fost repartizat la lucru la o stație de căi ferate din regiune. Angajatorul, însă i-a respins cererea. Purta eticheta de „dușman al poporului” și celora din administrație le era frică ca nu cumva moldoveanul să le facă vreun rău. I s-a spus în batjocură că locul lui era la păscut vitele, nu la un lucru de mare răspundere. Gheorghe a înghițit și această pastilă amară, cum mai înghițise și altele, dar n-a dat mâinile în jos. Lucra în colhoz, păștea vitele, participa la lucrările agricole. În 1953 în regiune au început să se organizeze cursuri de învățare a meseriei de tractorist. Gheorghe s-a înscris la aceste cursuri unde a învățat 6 luni. După aceea a lucrat doi ani tractorist într-un colhoz. Ara, semăna, cultiva, iar seara mergea și studia șoferia, pentru că șoferii primeau leafă mai bună. După ce a susțint cu succes examenele la șoferie, a fost angajat șofer la baza la care lucra și tatăl său, Simion Cojocaru. I s-a dat o mașină lungă de 6 metri în care erau încărcați copacii întregi și transportați la o stație de cale ferată de unde erau încărcați în vagoane și duși mai departe. Mama și sora lui lucrau la câmp la cultivarea cartofilor, iar în sezonul rece care era foarte lung, munceau la alesul cartofilor de la depozit.
Așa a muncit în taiga familia Eudochiei și a lui Simion Cojocaru până în luna august, 1956, când șeful comenduirii avea să le spună că analizând dosarele a constatat că au fost deportați din greșeală, anunțându-i că sunt liberi și pot pleca unde vor. Dar ce fel de libertate, dacă în pașaport li s-a făcut un semn care arăta că sunt dușmani ai poporului?! Așa scria acolo: „Pasport vâdan soglasno spiscu” (Pașaportul este eliberat în conformitate cu lista)

Bucurie, tristețe, întoarcere înapoi în Siberia

Vestea eliberării din Gulag a venit ca o rază de soare, dar parcă nu le venea să creadă că sunt liberi și se pot întoarce acasă. Plângeau și râdeau de bucurie. A fost o surpriză neașteptată, emoții de nedescris. După 7 ani de greutăți, înjosiri, foame, lacrimi și suspine, venise și Ziua Libertății! Drumul spre casă li s-a părut la fel de lung, dar nu atât de îngrozitor ca cel din 1949. Nu mai mergeau în vagoane închise, vagoane pentru vite. Acum puteau privi cu ochii împrejurimile, puteau vedea realitatea. Li se părea drumul lung, chiar dacă au călătorit mai puține zile, pentru că ardeau de nerăbdare să se vadă cât mai repede acasă. Gândul că era liber, îi dădea aripi tânărului Gheorghe Cojocaru. Își făcea planuri de viitor.

Dar când au ajuns în sat, s-au întristat! Casa nu le mai aparținea. Era ocupată. În ea se afla sediul cârmuirii unuia din cele trei colhozuri, formate în sat în urma colectivizării.
„Am tras la rude, la sora mamei, apoi la fratele lui tata. Toată averea noastră a fost împrăștiată. Din stupi au făcut prisaca colhozului. Eu m-am văzut nevoit să-mi caut de lucru. Am citit într-un ziar un anunț că la Ialoveni se solicitau tractoriști și șoferi la construcția unei gospodării piscicole. M-am dus bucuros, crezând că voi fi luat cu brațele deschise, puteam lucra și tractorist și șofer. Dar bucuria mi-a căzut în scârbă. La secția cadre s-au uitat în pașaport și mi-au zis: „Nu avem nevoie de asemenea specialiști.” Și dacă am văzut că sunt respins, m-am întors înapoi în Siberia. Pare straniu, dar amarul mi s-a părut mai amar când am văzut că și după ce ni s-a spus că am fost deportați din greșeală, pecetea „ dușman al poporului” ne rămăsese. Fratele Ion mai era încă în Siberia. Acolo își găsise dragostea, se căsătorise. El locuia într-un orășel destul de drăguț pe malul Lacului Baical. Nu departe erau minele de aur. Fratele lucra șef de depozit acolo și mi-a spus că foarte bine câștigă excavatoriștii. El m-a recomandat șefului său și am fost angajat la lucru. Lucram ziua cu mașina, iar seara învățam la cursuri de excavatorist. Peste trei luni mi s-a încredințat excavatorul și am început să lucrez la exploatările miniere. Aur acolo era și la suprafață și în adânc. A fost o experiență inedită. Extragerea se făcea după metode vechi. Geologii descopereau locurile pin șanțuri de suprafață, prin foraje orizontale și verticale până la adâncimea de 630 metri. Duceau pământ la laborator și apoi începea exploatarea. Se punea dinamită prin găurile făcute special și după explozie eu săpam și încărcam pământul cela cu excavatorul în mașini. Aurul se extrage greu. Trebuia să dezgropi tone de minereu pentru câțiva bulgărași sau părticele mărunte de aur, amestecate printre firele de nisip”, își amintește eroul meu.

Revenire pentru totdeauna la baștină

După trei ani de muncă la minele de aur, părinții i-au rugat într-o scrisoare să nu mai stea atâta printre străini, să se întoarcă acasă, că tot acasă e mai bine. Casa deja le fusese întoarsă în urma unei hotărâri a adunării generale a colhoznicilor. În martie 1959 cei doi fii deportați ai Eudochiei și ai lui Simion Cojocaru, Ionică și Gheorghiță, s-au întors la Coșernița. Peste câteva zile în sat a fost sărbătoare – Ziua Alegerilor în Sovietul Suprem al RSSM. Fete, flăcăi, lume multă mergea la votare. S-au dus și frații Cojocaru. Cel mai mare, Vasile, căsătorit, cu familie, care scăpase de deportare pentru că era invalid, văzând atâta lume adunată zise: „Gheorghiță dă o fugă până acasă, ia baianul și vino de veselește oleacă lumea asta!” Zis și făcut. A venit Gheorghiță cu baianul și le-a cântat cu foc consătenilor câteva melodii de dansa și pământul sub picioarele lor. Șeful secției raionale cultură, care era pe acolo s-a apropiat de Vasile și l-a întrebat: „Cine e băiatul acesta? Ce face? Unde lucrează?” „E fratele meu. Acum a venit din Siberia.” Șeful i-a spus: „Eu îl aranjez la lucru aici în sat șef de club.”
Așa a început biografia de muncă a lui Gheorghe Cojocaru în satul natal Coșernița. Dotat cu o mare sensibilitate artistică, a fondat un cerc dramatic, o orchestră de fanfară. corul satului, care în scurt timp devenise cunoscut în raion și republică. După trei ani de muncă la club a fost invitat să predea muzica în școală. A acceptat. Atunci și-a văzut împlinit visul de a studia, chiar și dacă cu frecvență redusă, la Școala de muzică „ Ștefan Neaga”. Și tot cu frecvență redusă a absolvit și Conservatorul. Cu muzica cuibărită în suflet a reunit copiii talentați într-o orchestră de fanfară. Continua să conducă fanfara și corul satului. Prin muzică încerca să uite de amărăciunea celor 7 ani de taiga siberiană. Concertele, festivalurile, seratele de creație, discipolii dornici de a cunoaște îl făceau alt om, îl ajutau să simtă viața altfel. Printre învățăcei i-a avut pe frații Anatol și Teo Chiriac (compozitorul și poetul), pe interpreta de muzică populară, Nătălița Munteanu, pe acordeonistul Gheorghe Scutaru și încă pe mulți alți muzicanți care au cântat în fanfara școlii.

55 de ani de căsnicie și 6 decenii de memorie vie

Să simtă viața altfel l-a ajutat și fata de care s-a îndrăgostit la început de an școlar, în toamna anului 1962. Ecaterina Todiraș, născută în satul Dubna, satul lui Veniamin Apostol, studia la Institutul Pedagogic „Alecu Russo” din Bălți. Venise la practica pedagogică în școala din Coșernița ca să le predea elevilor franceza. Tânărului profesor de muzică i s-a lipit de inimă de cum a văzut-o. A fost dragoste la prima vedere. I-a purtat mereu o mare dragoste. O mai iubește încă.
„Era frumoasă?”- l-am întrebat, urmărindu-i chipul ce emana iubire, prietenie, frumusețe.
„Și acuma-i frumoasă la cei 77 de ani ai săi, numai că e cam bolnăvioară sărmănica ”, mi-a răspuns, continuând să-mi povestească cum urca pe motocicleta lui Jawa, cumpărată pe bani câștigați la minele de aur și cum zbura de două ori pe săptămână la Bălți cu inima plină de dor ca să se întâlnească cu Ecaterina și s-o privească drept și senin. Nu și-au făcut promisiuni și nu au rostit jurăminte. Și-au ascultat inimile și s-au căsătorit. Pe 9 mai, 1964 au făcut nunta. Exact peste un an, pe 9 mai, 1965 li s-a născut primul copil, fiica Lilia, astăzi conferențiar universitar la Catedra Oftalmologie a Uniersității de Medicină din Chișinău. Peste cinci ani a venit pe lume și cel de-al doilea copil –fiul Simion, care de asemenea locuiește la Chișinău. Copiii îi înmulțesc bucuriile, i-au adus trei nepoți, au familii reușite. Dar au și de la cine lua exemplu. Părinții lor, Gheorghe și Ecaterina Cojocaru au marcat în acest an 55 de ani de căsnicie, de viață frumoasă trăită cu rost. Locuiesc în pace și armonie în casa rămasă de la părinți pe care au renovat-o, sfințind-o cu iubire și neuitare, cu amintiri vii despre doi părinți minunați și despre tot neamul lor cel adormit, vrednic de pomenire.

Crucea durerilor, amarul Siberiei nu i s-au șters din memorie toată viața. Gândul de a înălța un monument în memoria tuturor consătenilor deportați, care fără nici o vină au fost supuși represiunilor staliniste, l-a urmărit de cum a revenit acasă în 1959. Iar anul trecut și-a atins visul cu mâna – din mijloace proprii a înălțat monumentul. Un monument simplu, elegant cu o placă comemorativă pe care sunt înveșnicite numele membrilor celor 10 familii de gospodari din Coșernița, 32 de suflete, care au fost răpite fără milă, pe nedrept din casele lor în noaptea de 5 spre 6 iulie, 1949 și duse cu forța în Siberia.

Nina Neculce

PUBLICITATE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.

*

code