Valentin Baraliuc: „Mă mândresc că „Spicuşor”-ul promovează tradiţiile strămoşeşti”

0
38
,,Spicusor” in Casa Mare a Televiziunii Nationale, 18 decembrie 1989. In centru - poetul Arcadie Suceveanu, actualul presedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova.

Zilele acestea însorite de sfîrşit de aprilie au coincis cu un eveniment deosebit în activitatea ansamblului etnofolcloric „Spicuşor” din satul Hădărăuţi, raionul Ocniţa – treizeci de ani din momentul creării formaţiei de artişti amatori cu titlu model. Cu fondatorul colectivului în cauză, devenind cunoscut de multă vreme în întreaga republică, pedagogul pensionar Valentin Baraliuc am stat de vorbă la una din repetiţiile de rând.

– Domnule Baraliuc, vă mai amintiţi cum au fost primii paşi în direcţia înfiinţării unui nou colectiv de artişti amatori din viaţa culturală a localităţii?

– Ştiţi, destinul omului nu-i nicidecum ceva prevestitor. În acel îndepărtat an activam în calitate de corespondent şi traducător la ziarul „Viaţa nouă” din oraşul Briceni. Mă simţeam pe deplin mulţumit şi destul de comod de lucrul îndrăgit şi, desigur, nu puteam nici în ruptul capului bănui că la insistenţa continuă a soţiei şi la propunerea măgulitoare venită din partea administraţiei publice locale de atunci voi face în scurt timp prieteşug cu cultura la sat. Totuşi s-a întâmplat ce s-a întâmplat şi m-am angajat în acel prier al lui 1989 director al Casei de cultură. De fapt e o poveste aparte din viaţa mea acest „Spicuşor”, alături de care timp de şase ani am cutreierat Moldova în lung şi în lat. Concertând, bineînţeles…

– M-ar interesa mult de la ce anume aţi început?

– Fireşte, orice lucru menit de a fi înfăptuit cu succes are nevoie întotdeauna de un fundament trainic. Odiseea „Spicuşor”-ului a luat start atunci când am aflat din discuţia cu profesoarele Natalia Gaivas şi Tatiana Hropotinschi că în clasa a cincea învaţă mai mulţi copii talentaţi. Ambele mi-au ajutat să fac o preselecţie delicată, fără nici un pic de supărare din partea băieţilor şi fetelor, care (aveam să mă conving mai apoi) ardeau de nerăbdare ca să apară în scenă, bucurându-şi părinţii şi rudele. Uneori mă pomeneam, cât n-ar fi de straniu, în faţa dilemei – cum aşi putea ghici ce fel de copil se află în faţa mea, cum le-aşi putea determina caracterul după gesturile, expresia feţei sau mişcările lor?!

Totuşi nu m-am lăsat păgubaş, păşind cu încredere împreună cu cei 23 membri ai colectivului spre un scop încă nu prea bine conturat. Anii aveau să aducă ulterior roade dintre cele mai bune. Recunosc, am avut noroc şi sprijin în acele timpuri din partea doamnelor Elena Streleţcaia (şefă a direcţiei), Tatiana Molochişan (inspectoare superioară), Alexandru Sarari şi Ludmila Belonoşca (inspectori) din domeniul culturii raionului Ocniţa. Nu pot da uitării nici ajutorul dezinteresat acordat de profesorii de muzică Anatolie Plăcintă şi Victor Cojocaru, nemaivorbind de acordeonistul Anatolie Cibuc, apropo, ultimul este şi acum conducător artistic al faimosului ansamblu. Am apelat fără îndoială şi la localnicii în vârstă. Era o plăcere să-i aduni grămăjoară şi să-i urmăreşti cum evoluează. De-o vorbă, Alexandra Gribincea, care nu ştia carte, declama în scenă ca o adevărată actriţă de teatru cutremurătoarea poezie „Scrisoare către institut” de Petru Zadnipru. Tot de la dumneaei am cules colindul „Sus la poarta raiului”, pe care l-am prezentat la 18 decembrie al aceluiaşi an în Casa Mare a Televiziunii Naţionale. Gazde atunci au fost academicianul, criticul literar Mihai Cimpoi şi poetul Arcadie Suceveanu, actualul preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova. A fost primul mare examen al tânărului colectiv în faţa întregii republici, dar susţinut cu brio.

Mătuşa Alexandra era şi o cântăreaţă iscusită, vocea ei curgea ca apa unui izvor. Apoi s-au inclus activ soţii Nicolae şi Tamara Voleac, Calistrat şi Alexandra Ştirbu, Ion Cernei (muzicuţă), laureat al concursului republican „La vatra horelor”, Grigore Melnic (vioară) şi Nicolae Dumitraş (fluier).

– Aş crede că miza era pusă totuşi în seama copiilor, care constituiau nucleul colectivului…

– De acord, căci programul de concert le aparţinea aproape în întregime. Şi acum îmi stăruie în minte acea tradiţională ieşire în scenă a tinerilor artişti amatori însoţiţi de macheta mare a unei locomotive pufăind (doar e vorba de Ocniţa) confecţionate din carton presat. Pare o simpleţe, dar câtă fantezie a avut la acest capitol pictoriţa satului Nadea Barbacari. Mai rămân vii şi rândurile de poezie ce prezentau într-un fel colectivul în ansamblu:

Suntem din Hădărăuţi

Şi-avem neamuri, cunoscuţi

La Lipcani şi Vulcăneşti,

La Soroca şi Făleşti…

Când cântăm la Ocniţa,

Răsună republica!

Erau interpretate cântece vechi, cum „La cumătra lăudată”, „Nu gândi, bade, gândi”, „La fereastra din dos”, „Pelin beau, pelin mănânc”, „Măi Volodea, dealu-i mare”, „La umbra nucului bătrân” şi alte perle folclorice. Aveam declamatori înzestraţi, precum Veronica Serebrian (balada „Mioriţa”), Lilian Voleac („Moartea căprioarei” de Nicolae Labiş), Cristina Pârlea („Răspuns fiicei” de Fiodor Ponomari), solişti unul mai bun decât altul – Carolina Dumitraş, Iurie Ciubuc, Elvira Melnic, Valentin Serebrian, Ina Baraliuc, Alexandru Pârlea, Snejana Ciubuc şi alţii. stârneau haz şi scenetele satirice jucate cu mult gust de Victor Cruşelinschi şi Boris Dumitraş. Printre ele se remarcau „Câte blide ai pe cui”, „Iu-iu-iu, pe dealul gol”, în care erau criticate metehnele omeneşti. Erau îndelung aplaudate de fiecare dată şi cele patru cupluri ale dinastiei Ciobanu la cântatul din linguri de lemn. Păcat numai că a fost dat uitării acest gen artistic…

– Timpul a zburat pe neobservate şi odată cu el formaţia „Spicuşor” de altă dată a trecut inevitabil prin schimbări, nu-i aşa?

– Am aşteptat o asemenea întrebare. Sincer să fiu, mă mândresc că „Spicuşor”-ul promovează tradiţiile strămoşeşti, adică e viabil şi păşeşte optimist spre noi trepte ale afirmării. Noile generaţii de hădărăuţeni, care fac prietenie strânsă cu cântecul şi dansul popular, trebuie neapărat să conştientizeze că fiecare popor în parte nu poate fi lipsit de cultură şi de ele depinde în mare măsură soarta creaţiei populare orale de pe loc. exemple frumoase avem. Aşa, copiii soţilor Igor şi Mariana Cadelnic, foşti membri ai ansamblului, Denis şi Nicoleta continuă ştafeta părinţilor, prezentând publicului exerciţii de pantomimă. Loredana Rusnac e o declamatoare talentată ca şi mama sa Diana pe timpuri. Şirul poate fi şi mai lung…

Multe s-au schimbat spre bine în aceste trei decenii. Din 2013 ceata de colindători a „Spicuşor”-ului formată din 14 bărbaţi de diferite vârste şi profesii cu colindul „Patru crai de la răsărit” a fost inclusă în patrimoniul Imaterial al UNESCO. Progresează evident grupul vocal de femei (11 la număr), trupa de dansatori.

Aşa că avem cu cine ne mândri şi aceasta produce plăcerea sufletească. Chiar dacă ne-am aflat în Postul Mare, repetiţiile au avut loc regulat. Concertul de gală prilejuit de jubileul „Spicuşor”-ului ce s-a desfăşurat recent a adunat o mulţime de săteni, dornici de cântec şi voie bună. Colectivul şi-a concentrat, de asemenea, toată atenţia şi străduinţa asupra evoluării cât mai reuşite în cadrul concursului raional al cântecului pascal şi al festivalului internaţional al covorului „Firicel ţesut la nord”, ce-i organizat în sat la cea de-a treia zi după sărbătoarea creştină Înălţarea Domnului. Apropo, în anul curent e a cincea ediţie a festivalului.

În fine, personal sunt de părerea că această gamă largă de cristalizări ale bogăţiei spirituale ce ne aparţine de veacuri avea mereu sorţi de izbândă, iar despre „Spicuşor” va merge vestea încă mulţi ani prin toate colţurile republicii.

Aliona OLARU, director artistic la căminul cultural din satul Hădărăuţi, raionul Ocniţa

PUBLICITATE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.

*

code