9 mai – lacrimi și amintiri dureroase, iată ce înseamnă

0
128

O istorie vie din viaţa lui COVALI Serghei, veteran de război, participant la asaltul Berlinului. Este singurul veteran de război rămas în viață din comuna Grinăuți-Moldova, raionul Ocnița.

L-am găsit pe scăunel. Singuratic şi…furat de gânduri. Ne-am prezentat modest şi i-am spus că  ar fi o onoare pentru noi ca, în ajun de 9 mai, să răsfoim împreună filă cu filă din „albumul” vieţii sale. După o privire lungă-lungă şi tăcută, a vorbit. A vorbit  deschis despre viaţa  sa în cicatrice, precum şi alte paradoxuri sau… adevăruri istorice.

În continuare, vă oferim, în exclusivitate, o istorie vie din viaţa lui COVALI Serghei, veteran de război, participant la asaltul Berlinului. Eroul nostru, este singurul veteran de război rămas în viață din comuna Grinăuți-Moldova, raionul Ocnița. A ajuns la o vârstă respectabilă de 95 de ani şi, din start vreau să menţionez că, ne-a cucerit toată stima, simpatia şi admiraţia printr-o minte limpede şi ageră, o ţinută dreaptă, o memorie fenominală şi… un suflet „mare”, scăldat în „ploaia de gloanţe”,  în lacrimi, sânge şi dezamăgiri.

…9 mai – lacrimi şi amintiri dureroase, iată ce înseamnă pentru mine..

Sergiu Covali, cu entuziasm şi încrezut a spus că vine în fiecare an la monumentul din sat pentru a depune flori eroilor căzuţi. L-am întrebat ce înseamnă această sărbătoare pentru dumnealui?

Puţin s-a pus pe gânduri, fruntea a brăzdat-o cu mai multe riduri, apoi a zis: Ce fel de sărbătoare? Lacrimi şi amintiri dureroase, iată ce înseamnă. .. Da. E o  Zi a Biruinţei. Cum altfel, dacă am biruit fasciştii. Am luptat cu vitejie, fără ca să-mi fie frică de moarte…”

Nu m-a speriat războiul… Mai straşnic mi-a fost când am revenit acasă

“… Nu m-a speriat războiul.  Mai straşnic mi-a fost când am revenit acasă. Satul era năvălit de ruşi, lumea era în panică, speriată, unii – ridicaţi în Siberia. Bisericile au fost închise. Înainte de a pleca pe front, aveam pământuri, le prelucram împreună cu părinţii, aveam roade, aveam de mâncare. Ţineam şi vaci şi cai. După – totul ne-au luat. Era foame. Mama se înflase, căci mâncase nişte iarbă. Nu ştiam cu ce s-o ajut. I-am adus jom ca să nu moară de foame. Eram la o vârstă că trebuia să-mi întemeiez şi eu familie. M-am căsătorit. Ne mai rămăsese puţin pământ la care îmi era toată speranţa că-mi voi hrăni familia. Împreună cu soţia am muncit mult până am strâns şi roadele. Şi numai am descărcat grâul în ogradă, privindu-l, ni se umplea ochii de bucurie că suntem salvaţi de foame, însă, nu a durat mult timp, îndată au venit căruţele şi ne-au încărcat toată “pâinica”, ne-au măturat şi din pod.  Ne-au măturat şi bucuria şi speranţa. Iarăşi mulţumesc Domnului că ne-a ajutat şi am trecut şi peste asta. M-am angajat la un serviciu. M-au avertizat că în biserici nu am ce căuta. Nici nu ne-am cununat cu soţia, aşa precum părinţii noştri erau cununaţi. Controlau din casă în casă şi aruncau toate icoanele. Soţia plângea că se teme fără icoană. Am ascuns una pe cuptor, dar au găsit-o şi pe aceea. …De la “pravlenie” scrieau pe noi că luăm toane de grâu care era dus în Rusia, şi nici nu-l vedeam, dar eram obligaţi să-l întoarcem noi. Munceam mult. Şi multe nelegiuiri se făceau…Cel bun, devenea rău, cei răi, erau buni…

Am înţeles că despre război nu-i place să vorbească, în fel şi chip ocolea această temă. Mi-a spus numai că în lupte mureau oameni nevinovaţi. Moarte era peste tot. Pe când lupta în Polonia, a fost  rănit tare şi el, dar după 2 săptămâni de zăcare, i-au spus că trebuie să plece mai departe la luptă. A mai spus că după ce Berlinul a fost cucerit, încă 2 ani după aceea s-a “cărat” totul din Germania în Rusia: uzine întregi, utilaje, animale etc. Ţara rămăsese pustie complet. Apoi acolo s-a instaurat democraţia şi au dus o politică corectă.

…Cei din ´50-´60 încoace au trăit bine

Cei din 50-60 încoace au trăit bine. Tot aduceau de la colhoz. Lumea încărca maşini cu mere, brigadirul punea banii în buzunar. Toţi vedeau, ştiau, nimeni nimic nu întreba şi nu zicea. Furau cei de sus, de ce să nu furi şi tu olecuţă dacă se poate. Vă spun, noi, generaţia mea, nu ştiam a fura şi a pune bani nemunciţi în buzunar. Dar acum timpurile s-au schimbat. Dacă nu furi – n-ai.  Se fură pe-un capăt până-n zilele de astăzi.

Conducerea nu-i dreaptă. Şi noi nu suntem uniţi

Conducerea nu-i dreaptă. Şi noi nu suntem uniţi. Dar de unde să fim altfel? Vorbim o limbă stâlcită. Nu ştim cine suntem cu adevărat. Toţi suntem corupţi. Totul se vinde. Ştiţi unde e greşeala noastră? Noi nu alegem oameni la conducere care să merite, care să facă faţă. …Ei s-au abătut de la datorie, au uitat că trebuie să aibă grijă ca ţara să prospere, nu ei să se facă milionari. Vă întreb, de ce cândva aleşii poporului purtau haine albe? Ca să-i cunoască şi să-i ştie toată lumea. Dar ai noştri “aleşi ai poporului”? Ei nu vor să fie urmăriţi de lume. Ce mai vrea şi lumea asta de la ei?  Haine întunecate, maşini tonate, au chiar şi pază, ca nu cumva poporul să se apropie de ei… Iată de ce nu-i dreaptă.

Pacea e cea mai scumpă

“Poporul trebuie să fie mai unit. Pacea e cea mai scumpă. Tinerii să se orienteze spre ţări mai civilizate. Să nu se abată de la drumul pornit, căci vor suferi şi urmaşii lor. Să fie Oameni. Iar Om eşti dacă eşti liber şi neinfluenţat şi nu ai frică a spune ceea ce gîndeşti la tine în ţară”. Sănătate şi pace le doresc tuturor!”.

Nu întâmplător se spune că fără trecut nu avem viitor. Nu ştiu dacă este sau nu aşa, însă un lucru este cert: Ţara noastră are istorie. Iar istoria trebuie păstrată.

Ludmila Podgurschii

PUBLICITATE