Maica Serafima de la Japca

0
116

Mariana privea pe fereastra clasei. Se vedea copiliţă alergând prin iarba verde de acasă, în timp ce elevii copiau cuminţi în caiete notele muzicale de pe tablă. Erau primele sale lecţii de muzică în calitate de profesoară într-o şcoală sătească, lecţii care nu-i aduceau nici o bucurie. Altfel îşi văzuse visul atunci când a mers la Colegiul Pedagogic din Soroca. Acum i se părea că stă într-o colivie. O chema misterul tainic al credinţei. Peste câteva luni, a plecat pentru totdeauna din şcoală.

Şi s-a pornit Mariana să caute zâmbetele sincere, îngerii buni şi omul după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. A trecut Prutul, crezând că acolo frumosul şi bunătatea se întâlnesc pretutindeni. Mare i-a fost mirarea însă când a văzut că şi în România lumea se află într-un proces continuu de decădere morală. Mergând aşa, din loc în loc, în calea ei apăreau ba un semn, ba altul, ce o îndreptau spre mănăstiri. Dumnezeu îi îndruma paşii spre aceste locaşuri sfinte. Şi tânăra descoperea surprinsă că acolo se ascunde omul frumos, credinţa acestui neam.

Căutând mântuirea

A văzut şi a simţit că în acele locuri poţi beneficia din plin de daruri fără egal care îţi umplu sufletul de fericire. A întâlnit multe fiinţe credincioase. Au cugetat împreună despre rostul omului pe pământ, despre valenţele sufleteşti ale acestuia. I-au plăcut foarte tare peisajele minunate ce se asociază cu seninătatea slovei din scriptură.

Cu toate acestea, după un an, s-a întors acasă. Era frumoasă şi atrăgătoare. Băieţii roiau în jurul ei. Mama ar fi vrut să o mărite, căci atâta fiică avea şi visa să o vadă aşezată la casa ei. Mariana însă când auzea de măritiş parcă îi dădea cineva cu sare în ochi. Căuta mântuirea şi a pornit spre mănăstirea Poceaev din Ucraina. Mişcată până în adâncul sufletului de liniştea şi tăcerea sihaştrilor, cufundaţi în contemplarea lui Dumnezeu, a rămas pentru câteva zile acolo. „La Poceaev e începutul începuturilor. Acolo mi s-a deschis sufletul către Dumnezeu”, spune Mariana. Apoi a mai mers o dată şi încă o dată. S-a mărturisit arhimandritului Dumitru. După care preacucernicul i-a zis: „Soră dragă, de mult trebuia să fii la o mănăstire”. Şi i-a dat binecuvântarea. Mariana îşi aminteşte: „Atunci când mi-a spus să merg la o mănăstire, m-am speriat. Îmi ziceam că n-o să pot rezista cu caracterul meu cam impulsiv. Doi ani am luptat cu mine însămi până m-am decis. Apoi, am plecat la mănăstirea Diveevo din Rusia. După un an de ascultare, duhovnicul m-a sfătuit să mă întorc în Moldova, că şi aici sunt mănăstiri”.

Minune de la un capăt la altul

A postit şi s-a rugat lui Dumnezeu ca să-i arate la ce mănăstire să se oprească. Mama a încercat să o înduplece să renunţe, dar în zadar. Într-o dimineaţă, fata s-a sculat, şi-a luat câteva lucruşoare şi a zis la fel ca o călugăriţă de la Călărăşeuca: „Ce autobuz va fi la gară, în acela voi urca”. La gara Floreşti era autobuzul Japca. Despre viaţa monahală de la mănăstirea Japca, în aprilie, 2010 îmi spunea: „Japca te învaţă să rezişti. De 7 ani încerc să descopăr calea mântuirii. E greu. Sunt multe ispite. La începutul acestui an, cu alte două surori, am vrut să plec la altă mănăstire. Ne-am pornit, dar Dumnezeu a rânduit să mă întorc. Dacă în alte mănăstiri e mai uşor, aici trebuie să ai mare răbdare. Nu în zadar se spune că cine rezistă primii trei ani la Japca, ajunge în rai. Cu toate greutăţile, e atât de frumos aici! Dimineaţa te trezeşti în cântecul păsărilor, în mireasma dulce de pădure. Când te rogi singură în chilie, îngerii sunt în preajma ta, sfinţii sunt cu tine şi Dumnezeu coboară din când în când ca să-ţi pună mâna pe creştet. Sfinţii sunt treptele pe care coboară Dumnezeu către noi. Şi tu, rugându-te cu lacrimi, îţi faci aici trupul şi sufletul treaptă. Mănăstirea Japca – care n-a fost închisă niciodată – e ca o corabie într-o mare a tăcerii, iar viaţa monahală de aici e ca o minune de la un capăt la altul”. Am vrut să aflu viaţa cărui sfânt o impresionează cel mai mult. Mi-a spus că Sfântul Nicolae al II-lea și dacă va ajunge într-o zi să se călugărească ar vrea să ia numele Nicola. Acesta e sfântul a cărui viaţă a impresionat-o profund. A recitit de multe ori cartea „Jertva familiei împărăteşti”. E scăldată în lacrimi. O emoţionează și viaţa Mariei Egipteanca, și viața Sfântului Serafim de Sarov. Eram curioasă să aflu dacă nu i se face dor să iubească vreun bărbat, să aibă o relaţie intima cu el. Mi-a răspuns că atunci când guşti din dulceaţa legăturii cu Dumnezeu, nu te mai atrag patimile lumeşti. „Dumnezeu alege. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi…”

Tot atunci, Mariana mi-a vorbit foarte frumos despre prietenia ei cu Maria, care era de 11 ani la mănăstire. Avea doar 15 ani când a venit. S-au apropiat sufletește din primele zile de cunoștință. Și de atunci citesc împreună multe cărţi, meditează asupra celor citite, se ajută la necaz. Maria scrie poezie creştină, cugetări asupra vieţii monahale. Le citesc şi le analizează împreună. „Maria e o prietenă foarte fidelă. Până a o cunoaşte pe ea, mă rugam singură în chilie şi Dumnezeu era mai aproape de mine. Când Dumnezeu îţi dă un prieten, El se îndepărtează de tine. Zice, iată ai un prieten, are cine te ajuta. Toată bucuria şi tristeţea o împarţi cu el. Uneori, vreau să stau singură în chilie, iar Maria vine şi îmi zice cu lacrimi: «Nu mă alunga! Nu o mâhni pe Maica Domnului,  ea m-a trimis la tine…» Mulţi se miră de prietenia noastră. Duhovnicul îmi spune să nu o îndepărtez, pentru că ea a văzut în mine ceea ce alţii nu văd. O să vă arăt cândva scrisoarea pe care mi-a scris-o atunci când s-a oferit să-mi fie prietenă, o să vă arăt poeziile ei… ”

Suflet lângă suflet în fiecare clipă

Când a venit la mănăstire, Mariana – deoarece avea studii muzicale – a fost pusă să cânte în strană. Are voce frumoasă. Ca om însă, mai greşeşti, te mai mânii, mâhneşti surorile, superi pe Dumnezeu. Nu-i place ca cineva care cunoaşte mai puţin în ale muzicii să o înveţe cum să cânte. Înaintea Paștelui, în 2010 a decis mai bine să meargă la ascultare decât să cânte în strană dirijată de cineva care e mai puțin competent ca ea. Şi aşa, cum vremea de greşeală trebuie răscumpărată cu vreme de pocăinţă, mai ispăşea şi pentru încercarea de a pleca în altă mănăstire. Lucra fără crâcnire la confecţionarea lumânărilor, a îndeplinit și alte lucrări de loc ușoare cu supunere și ascultare. Maria i-a fost mereu alături și atunci, și în alte situații mai dificile. O prietenie sinceră și curată le leagă până în prezent. Gândesc una pentru alta, se ajută reciproc și orice fac, fac cu căldură, dezinteresat. Cu încredere nelimitată și bucurie nemărginită își trăiesc clipele, sunt suflet lângă suflet în orice clipă. Drumul Mariei și Marianei spre treapta de reînnoire prin tunderea părului și schimbarea numelui a fost lent. Când au decis să-și ia un angajament pe viață pentru Dumnezeu, Mariana s-a rugat neîncetat Domnului ca acest moment să se înfăptuiască în aceiași zi și pentru ea, și pentru Maria. Dumnezeu i-a îndeplinit rugămintea. Au fost tunse în monahism de către duhovnicul lor, preotul Nicolae, în ultima zi a anului trecut. Maria a devenit Maica Nectaria, iar Mariana – Maica Serafima. A fost sfatul duhovnicului să ia acest nume și nu Nicola, cum își dorea. La revederea pe care am  avut-o acum, în sâmbăta Floriilor, Maica Serafima a povestit despre începutul altei viețuiri. Spune că momentul trecerii în noua treaptă nu poate fi uitat: „Am trăit clipe de nedescris. Aveam senzația că zbor, că plutesc pe deasupra unei ape. M-am simțit încurajată puternic de taina acestei dăruiri, care în lume nu s-ar fi putut trăi și cunoaște. De când am îmbrăcat noua haină simt cum Dumnezeu vrea să-mi descopere mai multe bunătăți decât cer eu. Mintea se ascute și inima  se smerește”.

Nina Neculce

PUBLICITATE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.

*

code