Amintiri despre poet

0
27
Bustul poetului din curtea Casei Memoriale (Foto. Nina Neculce)

Numit de critici, Eminescu al Basarabiei,  Grigore Vieru ar fi împlinit 84 de ani. Pe 31 august, 2015, alături de câțiva soroceni, asistam la festivitatea de inaugurare a Casei Memoriale „Grigore Vieru” în satul de baștină al poetului, Pererâta, raionul Briceni. Atunci am făcut cunoștință cu prietenul poetului din copilărie, Victor Guțu, care poate să vorbească ore și chiar zile în șir despre relația, care a avut-o cu poetul. Pentru „ZN” a mărturisit:

„Ne-am cunoscut la vârsta de doi ani. Suntem născuţi în iarna aceluiaşi an, 1935, în aceiaşi mahala a satului. Dacă acum  copiii fac cunoştinţă la grădiniţă, noi am făcut cunoștință în drum, la joacă. Am umblat la şcoală împreună cu Grigore până în clasa a VI-a. Pe urmă eu n-am avut posibilitate să învăţ. O duceam  foarte greu pentru că taţii noştri au fost luaţi la război şi nu s-au mai întors. Mamele noastre au rămas singure şi noi trebuia să le  ajutăm ca să poată face faţă vremurilor. La vârsta de  nouă ani noi eram socotiţi ca maturi. Trebuia să muncim din greu.  Iarna nu aveam cu ce face focul şi ne duceam în pădure  după lemne. Îmi amintesc cum odată pădurarul ne-a prins, ne-a bătut  cu un băţ mare şi gros şi ne-a scos din pădure huiduindu-ne. Am venit  acasă plângând şi, printre lacrimi, le-am spus măicuţelor noastre că n-am putut aduce lemne, ne-a fugărit pădurarul… Împreună cu Grigore mergeam cu vacile la păscut. Le priponeam şi le căram buruian cu braţul. Într-o zi  s-a găsit un băiat cu vreo  5 ani mai mare decât noi şi ne-a luat vacile sub pretextul că erau slobode şi păşteau prin porumb. Dar noi n-am  făcut niciun  rău, le hrăneam cu buruian. Acela ne-a adus la primărie, speriindu-ne că o să rămânem  fără vaci. Ne-au zis  să chemăm părinţii. Noi i-am  spus primarului că  taţii noştri au murit pe front, că avem numai mame. Ne-au trimis  după mame. Şi de astă dată am venit acasă plângând de teamă că o să rămânem  fără văcuţe. Mamele  ne-au liniştit, au mers la primărie şi problema  s-a rezolvat. Vacile nu ni le-au luat, nici amendă nu am plătit…

În 1955 am plecat la armată, iar Grigore a întrat la învăţătură la Institutul Pedagogic. Şi eu când am terminat armata am venit acasă. Tocmai venise şi Grigore de la Chişinău. A venit la mine şi zice: „Ce vrei să faci?” Eu îi răspund  că  o să-mi caut ceva de lucru în sat, că mama-i singură, e bolnavă. Iar el îmi spune: „Tu ai învăţat bine, du-te şi te fă agronom că  ştiu că  ţi-i drag pământul”. Eu îi spun că nu are cine să mă întreţină la carte, iar el mă îmbărbătează: „ O să te descurci, cum m-am descurcat şi eu.”  Şi după sfatul lui  m-am dus şi am terminat agronomia şi am lucrat aici în gospodărie  agronom. El des venea prin sat. Îi plăcea să vină, să ne întâlnim, să vorbim, să povestim. Mi-a devenit  cumătru. La  cumătrie i-a adus fiicei mele cartea  „Albinuţa” pe care  a scris următoarele versuri: „Are mama şi tăticu/ O fetiţă mititică/ Şi o cheamă Angelica/ I-au dat numele aşa/ Că li-i tare drag de ea.” Recunosc, nu i-am citit cărţile în tinereţe, n-am avut timp. Eram ocupat din zori şi până în noapte şi iarnă, şi vară. Acum la vârsta  asta a mea  am început să învăţ poezii pe de rost  din creaţia lui. Sunt atât de profunde. A putut să exprime atâta trăire în cuvânt, atâta dragoste de neam și țară,  de mamă, de iubită, cum nu cred  să fi reușit vreun alt poet. Prietenul meu din copilărie rămâne viu prin  scrierile sale.”

PUBLICITATE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.

*

code