Ce dovadă minunată de iubire-adevărată

0
219
Grigore și Tamara Ocerednâi. Anul 1965

  Scârțâit de vagoane, șuierat de locomotive, peron de gară cu plecări și sosiri într-un orășel de lângă calea ferată în apropiere de orașul Ust-Kamenogorsk din răsăritul Kazahstanului. Aici, cu 58 de ani în urmă, s-a născut o mare iubire, care nu s-a stins până în prezent. O iubire dintre moldoveanul Grișa, născut în Soroca, și rusoaica Tamara, născută în micul orășel de gară din Kazahstan.

Pe cât de zbuciumată, pe atât de părtinitoare le-a fost iubirea timp de şapte ani. O iubire adevărată, curgătoare, vie. Dar, într-o zi, el a plecat la ceruri. Amintirea a rămas să hrănească iubirea lor de atunci timp de 51 de ani. În vara anului 2017, Tamara Valentinovna, professor universitar la Universitatea Tehnică din Karaganda, a venit la Soroca. I-a strigat numele soțului drag prin cimitir până i-a găsit mormântul. Și a povestit atât de cutremurător și atât de frumos despre marea ei iubire, încât toți cei care au ascultat-o au plans împreună cu ea…

Chemarea destinului

Trenurile vin și pleacă cu tristeți și bucurii. Pentru cineva cu tristeți sfâșietoare la plecare, pentru altcineva – cu un semn sau o chemare de bucurie și împlinire la sosire. O chemare a destinului a fost și sosirea lui Grișa Ocerednâi din Soroca în toamna anului 1957 în acel îndepărtat colț  de lume, tocmai hăt la mijlocul continentului, unde verile ajung până la +50 grade C, iar iernile până la -50 grade C. Îl chema în chip nevăzut iubirea vieții lui.

Era pe timpul când Moldova dintre Nistru și Prut intra în componența fostei URSS. Fiul sorocenilor Paulina și Petru Ocerednâi, împreună cu patru colegi din Moldova au susținut examenele de admitere la Academia Agrară „K.A. Timireazev” din Moscova. Spre tristețea lor, nici unul n-a trecut concursul. Cei din comisia de admitere le-au dat trimitere la o Școală Tehnică de Căi Ferate din Ust-Kamenogorsk, asigurându-i că după doi ani de studii și de muncă vor putea fi admiși prioritar la facultate. Și iată că, la cumpăna dintre anii 1959-1960, Grișa, băiat foarte serios, căruia nu-i prea plăceau petrecerile, în seara aceea a mers la balul de anul nou din clubul orășelului de lângă gară. La bal ca la bal. Atmosferă de sărbătoare, domnișoare atrăgătoare. Fetele din clasa a X-a a școlii din localitate erau vioara întâi la acel revelion. Din clipa când Tamara și-a făcut apariția alături de ele, inima lui Grișa a tresărit. Fără să stea mult pe gânduri, s-a apropiat, a invitat-o la dans și nu i-a dat drumul din mână, dansând dans după dans până la sfârșitul balului. Era tandru și cald. Frumos la chip. Avea o bună creștere și un farmec natural. Dansa destul de bine, rostea cuvinte înțelepte, iar ea, naivă și timidă, nu-i băga în seamă vorbele serioase. Se mira în sinea ei cum de acest băiat, frumos ca un mire, din atâtea fete cochete a ales-o pe ea. Tamarei îi plăcea dansul în general. Dar, dansând cu acest băiat, i se părea că plutea, atât de mult îi plăcea să se lase condusă de el într-o legănare ușoară, gingașă ca un vântuleț de primăvară. La finele balului, tânărul chipeș, privind-o țintă în ochi, i-a cerut permisiunea s-o conducă acasă, fata însă nu a acceptat. I s-a părut prea mare diferența de vârstă și a considerat că nu are rost să lege o relație de prietenie cu el. (Grișa era cu cinci ani mai mare decât ea)

Cuvinte care au rămas să o tulbure o viață întreagă

Acesta a fost primul bal din viața ei. Pe tot parcursul petrecerii parcă nu se simțea atrasă nici de privirile, nici de vorbele lui. Și totuși ceva zvâcnise în inima ei de fetișcană de 17 ani. Când a ajuns acasă, inima i se zbătea ca la o porumbiță speriată. Din noaptea aceea a început să-și aștearnă gândurile într-un jurnal intim. Era moda „Jurnalelor de amintiri”. Nici Grișa cu inima străpunsă de săgeata lui Cupidon n-a mai avut somn până la zori. Peste câteva zile a căutat-o și a invitat-o la plimbare, în altă zi – la dansuri, în alta – la film. Au început a se întâlni tot mai des. Flăcăul nu putea lăsa să treacă o zi fără a se vedea și a schimba câteva vorbe cu fata care i se lipise strâns de inimă. Ea îi vorbea despre viața ei școlară, el – despre munca la întreprinderea căilor ferate unde muncea, dar și despre cărțile citite pe care i le recomanda pentru lectură. În ziua când i-a spus: „Ești o fată minunată. Te iubesc! Dar tu mă iubești?”, Tamara a considerat că încă nu sosise timpul să-i spună „te iubesc” și i-a răspuns râzând: „O să afli peste zece ani!”. El rămase un pic mirat, apoi, cuprinzând-o într-un zâmbet, i-a zis: „Sunt gata să aștept și o viață întreagă”. Cuvintele, dar mai ales felul cum le rostea, au tulburat-o. Le-a fixat în jurnalul ei. Le ține minte exact și aude muzica lor până în prezent.

Scrisori pline de dor și așteptare

Și așa ca în poveste, că-nainte mult mai este, timp de un an și mai bine moldoveanul și ruscuța și-au construit o relație frumoasă cu multe ieșiri spre lumină. Îi lega o iubire platonică, o dragoste pură. Își împărtășeau secretele, se sfătuiau, petreceau timpul cu folos împreună. Când ieșeau la plimbare, se țineau de mână, se îmbrățișau. Grișa nu îndrăznea s-o sărute. O lăsa să mai crească. Toamna anului 1961 i-a despărțit. El a fost trimis de întreprindere la facultate în orașul Omsk, iar ea, la un an de la absolvirea școlii, a dat admiterea la Institutul Pedagogic din Karaganda, facultatea  fizică și matematică. Atunci la despărțire Grișa i-a cerut permisiunea să o sărute. A fost primul sărut din viața ei, un sărut de câteva secunde, blând și cald, dar a fost atât de frumos! Și fata s-a emoționat atât de tare încât nu a mai putut dormi vreo săptămână după plecarea lui. Timpul trecea, iar sentimentele se intensificau de la distanță. Iubirea lor lua o altă formă – cea a scrisorilor de dragoste, pe care cei doi și le-au scris timp de trei ani. Unele mai lungi, altele mai scurte – toate semănate cu alese cuvinte. Scrisori dulci, scrisori calde, cu mărturisiri delicate, scrisori pline de dor și de așteptare, puse și de Tamara și de Grișa sub pernă și recitite mai multe nopți la rând înainte de a adormi…

Cei doi îndrăgostiți se vedeau rar. Doar în vacanța de iarnă, pentru că vara Grișa era trimis la practică în diferite orașe ale fostei URSS. În anul de studii 1962- 1963, n-a venit nici în vacanța de iarnă să-și vadă iubita. Nefiind obișnuit cu gerurile cumplite de acolo, s-a îmbolnăvit de o angină severă și a trebuit să stea în spital.

În vremea aceea, Serghei, un tânăr cu care Tamara învățase într-o școală, iar cu Grișa jucase în aceeași echipă de fotbal, a început să-i facă curte domnișoarei. De unde până unde vestea a ajuns până la Omsk. Cu inima sfărâmată, Grișa i-a scris iubitei o scrisoare lungă care se încheia cu cuvintele: „Am ajuns în acest moment la o răscruce. Voi pleca din calea ta. Poate că o să fii mai fericită cu Serioja…”.

Dragoste platonică până la nuntă

Când a citit aceste rânduri, fata a simțit un cuțit în inimă. A început să plângă în hohote. S-a așezat imediat la masă și i-a scris răspuns. Un răvaș, scăldat în lacrimi de la primul și până la ultimul cuvânt. Îl ruga, îl implora să vină să se convingă că nu este adevărat ce spune gura lumii. Flăcăul n-a venit, dar i-a scris o scrisoare foarte caldă în care a pus și un fragment dintr-o scrisoare pe care o primise de la părinții lui. El deja îi anunțase că are intenții serioase de căsătorie. Le trimisese și o poză cu aleasa inimii. Pe acel petec de hârtie, venit din Moldova fata citi: „E frumoasă. Am înțeles că putem s-o numim pe Tamara fiica noastră…”.Trec peste alte detalii și vă spun că, peste doi ani, Tamara și Grișa au devenit soț și soție. Și-au înregistrat căsătoria pe 7 februarie 1965. Și a venit prima noapte când au stat goi îmbrățișați, fără să-și vorbească, și s-au iubit altfel decât o făcuseră până în acel moment…

Tamara Valentinovna povestește: „N-am avut lună de miere și nici nuntă mare. Ne-au organizat părinții o mică petrecere, dar a fost frumos, emoționant. M-am căsătorit virgină după cinci ani de sentimente tandre, calde. Eu nu-i pot înțelege și nu accept relațiile tinerilor din zilele noastre. Dacă doi oameni se iubesc, o pot face și fără sex. Pot trăi cu frumusețea ideilor, a sentimentelor până în ziua nunții. Și nunta atunci are alt farmec”. După zece zile de iubire pătimașă, vacanța de iarnă s-a terminat. Tamara a plecat la studii în Karaganda, iar Grișa – la Omsk. Și din nou scrisorile le alinau dorul și așteptarea. Vara, tânărul soț a revenit în micul orășel pentru trei luni. Lucra la întreprinderea de la care plecase, iar în nopțile și zilele de odihnă își țesea frumoasa poveste de dragoste alături de iubirea vieții lui. În vara aceea de neuitat Tamara a rămas însărcinată. Toamna i-a despărțit din nou. Ea a plecat la muncă într-o școală, potrivit repartiției făcute de minister, iar Grișa a plecat la Omsk în ultimul an de studii cu o foame și o sete de viață de invidiat.

Suferințele ca niște cuțite și spini și o iubire de dincolo de moarte

Însă după câteva luni starea lui de sănătate a prins a se înrăutăți. Au început durerile de inimă în urma complicațiilor lăsate de angină. Medicul cardiolog l-a sfătuit să meargă la operație în orașul Novosibirsk. Grișa a refuzat, s-a gândit să lase operația pe mai târziu ca să nu-i facă prea multe emoții Tamarei, care se afla în a șasea lună de sarcină. Și-a luat concediu academic și, în ianuarie 1966, a revenit lângă draga lui soție, care era tot mai îngrijorată de starea lui de sănătate. În martie, Tamara a născut pe cale naturală copilașul mult dorit. Imediat după naștere medicii i-au spus că micuțul are probleme cu inima. Peste trei zile îngerașul lor scump a murit. Iar suferințele ca niște cuțite și spini au început să-i sfâșie fără milă.

La începutul anului 1967, cu inima zdrobită de durere, Grișa a plecat să-și termine studiile. Peste o lună a nimerit iarăși în spital de unde i-a scris Tamarei: „Sunt la spital. Din nou medicii mă sfătuiesc să merg la operație. Dar eu le-am spus că nu plec până nu susţin licenţa”. Inima Tamarei simțea că nu e bine. A plecat la el. Când a ajuns la facultate, colegii lui au încercat s-o liniștească: „A răcit puțin. E cu pneumonie. Dar nu-ți fă griji”. După zile și nopți de veghe la căpătâi, Tamara vedea cum cu fiece zi chipul omului drag devenea din ce în ce mai palid.

Când medicii i-au spus că nu i-a mai rămas mult de trăit, ea s-a cutremurat. Le-a scris părinților la Soroca. Aceștia au venit, găsindu-și fiul palid de boală, iar pe noră palidă de tristețe și oboseală. Tulburați și neputincioși în fața bolii, au trimis-o pe Tamara să se mai plimbe puțin. După câteva vorbe schimbate cu cei dragi, veniți de departe, Grișa a observat că soția nu-i în salon și a început s-o strige. Ea l-a auzit. A venit în grabă, s-a așezat pe pat, i-a luat capul în brațe, iar el, mângâiat de mâinile ei, a închis ochii liniștit. Părinții credeau că a adormit, dar inima Tamarei a simțit cum inima soțului iubit a încetat să mai bată. A murit în brațele ei pe 6 iulie 1967… La dorința celor care i-au dat viață l-au înmormântat la Soroca. De atunci au trecut 51 de ani. După câțiva ani de muncă, Tamara a devenit profesor universitar la Institutul Politehnic din orașul Karaganda, unde muncește până în prezent. Avea 24 de ani când a rămas văduvă. Nu s-a recăsătorit până la 48 de ani. Dar și atunci n-a făcut-o din proprie dorință, ci la insistențele mamei.

S-a recăsătorit cu fostul coleg de clasă, care-i făcuse curte cândva, rămânând să poarte numele de familie Ocerednîi. În 50 de ani de la moartea lui Grișa a fost o singură dată la Soroca, în ziua când s-a împlinit un an de la moartea lui. Și iată că în vara anului 2017, la vârsta de 74 de ani,Tamara Valentinovna a revenit la baștina soțului drag. Din rudele apropiate nu a găsit pe nimeni. Au decedat și părinții, și frații, iar nepoții sunt plecați peste hotare. Timp de două zile i-a căutat mormântul împreună cu administratoarea cimitirului, Larisa Lupașco, și nu-l putea găsi. În a treia zi s-a pornit singură prin cimitir strigând: „Grișaaaa! Dragul meu! Răspunde-mi, unde ești? Am venit cale de atâția kilometri să mai stau de vorbă cu tine…”. Și în timp ce-l striga printre morminte, doamna Larisa i-a răspuns dintr-un alt colț al cimitirului: „Veniți încoace! L-am găsit”.

Era cuprinsă de o emoție sfâșietoare. Vorbind cu el, a smuls buruienile și tufarii dintre care abia se mai zărea crucea și, timp de o săptămână, i-a acoperit mormântul cu trandafiri. Câte amintiri a reîntors deodată lângă mormântul lui! Acolo, lângă mormânt, mi-a spus: „Încă îl iubesc ca acum 57 de ani. Amintirile despre el îmi dau viață. Simt că trăiesc. Cu el am cunoscut dragostea adevărată. Cu Serghei am fost căsătorită 25 de ani, fără să simt vreo emoție. Singurele tresăriri le trăiam gândindu-mă la Grișa…”

Tamara Valentinovna, în plină forță la vârsta pe care o are, a plecat cu gândul să mai revină, lăsându-i doamnei Lupașco bani pentru un monument din marmură neagră pe care să-l instaleze pe mormânt. Doamna Larisa i-a îndeplinit dorința. Și femeia care iubește și dincolo de moarte, a revenit la Soroca vara trecută, acoperind din nou cu trandafiri mormântul reînoit al omului drag…

Nina Neculce

 

PUBLICITATE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.

*

code